ZMEU

 

Sunt doar un zmeu, -ţi-ncredinţez o sfoară

când zbor prea sus, ai grijă, mă coboară

şi dacă-ţi scap din mână, fii atent,

nu vreau să se creeze-un precedent…

 

Schelet uşor de lemn am – şi o coadă,

o pânză care stă în vânturi pradă

şi ornamente de hârtie creponată

în culori vii, pe coada menţionată.

 

Stau însă-n chingi, e mult mai bine-aşa

– în caz că mi se face a zbura,

mânuitorii mă apucă strâns

sau chiar mă leagă, ca pe un răspuns

 

la lipsa lor de nerv ori doar de ludic

cu vântul nordic, sau poate cel sudic -.

Hai, chiar nu v-aţi dori o hârjoneală

cu sufletele scoase pe afară?…

 

Când mi se-ntâmplă chiar să aibă chef,

pe dată ei mă bagă-n relief

– de obicei marin (un genotip,

uitat-s apoi în scârbă pe nisip…) -.

 

Iar de mă slobozesc doar din greşeală,

de milă, dor sau doar din plictiseală

când să mă scap, precis păţesc ceva

de înapoi să vin e muselea…

 

Cu pânza ruptă-n lături şi cusută

fără să pot, de mă arunc pe burtă

ori mă încurc din pură întâmplare

mă prind şi chiar mă leagă şi mai tare…

 

Am reuşit să zbor prea sus, câte-o-dată,

şi m-am lovit de nouri ca de-o poartă

care se încăpăţâna să stea închisă

şi mă trântea apoi, c-o recipisă,

 

în locul de plecare-al telegramei

şi se fălea şi semnatarul dramei:

dovada clară şi neapărată

că nu am putut fi expediată…

 

Zmeoaică de eram, era uşor,

probabil aş fi rezistat mai mult la zbor

m-aş fi-nălţat numai cu răutatea

doar ca să le explic unde-i dreptatea

 

Sunt însă doar un zmeu ce vrea să zburde

departe de aceste lumi absurde

mi-e teamă să ajung prea sus cu tine

c-atunci nu are cine-a mă mai ţine…