ÎNTUNERIC

 

Ca nişte orbi privim unul în ochii celuilalt,

fără să fi văzut vreodată marea sau cerul.

Culorile dor de necunoaştere,

ele nu au niciun fel de nuanţă, niciun fel de trecere prin lumină

sau de năzuinţă de îndoit în vreun curcubeu.

 

Nici umbre nu sunt în absenţa luminii,

degeaba încercăm s-o împiedicăm să treacă

cu trupurile noastre opace, fără de călăuză,

nu putem să ne studiem nici măcar siluetele în acest întuneric.

 

Cuvintele nu au cum să se aştearnă pe niciun alb.

Pipăim fără pricepere combinaţiile de puncte în Braille,

de la dreapta la stânga, fără să putem preciza  pe ce parte stă inima,

şi ne vine uşor să citim numai printre rânduri.

 

Orbecăim prin ziua asta lungă la întâmplare,

ne iubim orbeşte şi ne agăţăm pătimaş unul de altul, pe dibuite,

apoi ne batem ca orbii,

fără discernământ, fără raţiune, fără de vreo finalitate

şi tragem cât de tare putem înspre ţinta precisă,

cu cartuşe oarbe, de paradă.

 

Ar fi fost simplu să fie doar orbul găinii,

am fi putut spera într-un răsărit şi apoi măcar câteva clipe de lumină de zi.

„A nimerit orbul Brăila”, nu avem cum să nu reuşim

dacă ştim destinaţia precisă…

 

Are dreptate poetul necuvintelor

– şi încă nu s-a încheiat cel mai rău secol posibil –

nimic nu poate exista în lipsă de semne,

numai cu negru, numere şi cifre folosite din neatenţia lui unu.

 

Sorin Dumitrescu îşi ţine orbii în vitrină

să-i vedem şi noi cu neprivirile noastre

în memoria lui Nichita.