SSST!…

Daţi-mi puţină linişte, un toc şi o călimară cu cerneală albă,

să-mi desenez o claviculă vulnerabilă de-a lungul şirei strâmbe a spinării,

ca să acopere toate zgomotele ce se înghesuie să iasă pe-afară.

Se făcea că, dinăntru, un ochi uriaş care nu mai putea să privească

îşi închidea încet pleoapa îndreptată către lume,

fără să se audă cum se aşează geană peste geană

– nişte cozi cât încheietura mâinii,

împletite într-o coamă încâlcită a întredeschisului  -.

Prin fanta rămasă căscată de-aiurea, un om urca în tihnă treptele pleoapei,

ascultând cu atenţie freamătul ochiului pretins adormit

– tăcerea lui nu avea cum să fie niciun fel de linişte,

doar oglinda din casa scărilor o arăta aşa –

şi se agăţă cu disperare de cristalin,

încercând să regleze cantitatea de lumină pe care i-o permitea irisul,

numai cât să arunce o privire curioasă în întunericul păstrat sub pleoapă.

Niciun coşmar, nicio spaimă, niciun vis colorat sau alb-negru, nimic…

Se cântă magia tăcerii fără mâini la contrabas

– poate chiar la cel cu care Cehov îşi însoţeşte suferinţele romanului -,

pe scenă e o linişte mai grea decât după orice război…

Să se fi omorât cu toţii sau să fi plecat fiecare  în astâmpărul lui,

aproape neştiutori de sine şi de ceilalţi?…

Nici nu mai ştii cum să te rogi în atâta linişte…

Nu mai scriu şi nu mai pronunţ niciun fel de cuvânt,

vreau pesemne să aduc astfel un ultim omagiu

celor ce se încred în forţa distrugătoare a dialogului

– Linişte, vă rog! Sunt într-o conversaţie retorică,

orice larmă e binevenită!…