UŞI

O singură încăpere

– cea în care am deschis ochii –

cu un singur mijloc,

aproximativ,

în care se presupune că mă aflu.

 

Orizontul, desenat pe tavan,

e acum doar un vârf de piramidă,

dar are mii de puncte

(nu mă mai pot orienta

aflând poziţia unora faţă de altele,

decât mult intercardinal).

 

Era simplu când nu erau decât patru:

polii erau precişi

chiar şi în lipsa busolei,

ştiai de unde răsar şi unde apun lucrurile,

la miazăzi le mutai cu uşurinţă în lumină

să le studiezi cu atenţie umbra,

iar miazănoaptea o dibuiai lejer pe întuneric,

doar urmărind steaua polară.

 

Pereţii sunt între timp mai mulţi

(s-au săturat de geometria iniţială monotonă,

plină de patrulatere regulate

– s-au sofisticat foarte

de când au început să privească

la mulţimea eterogenă

de obiecte de mobilier,

care s-au adunat, cu sau fără voie,

umplând până la refuz spaţiul – ),

de unde şi atât de multe uşi,

pe care se luptă să iasă toată lumea.

 

Nu vă grăbiţi,

ştiu că e înghesuială,

dar vă asigur că are timp să iasă toată lumea.

Oricum mă pregăteam să zugrăvesc tavanul,

m-am hotărât să-i pun în vârf o lună nouă,

cu şaptesprezece laturi.