Avan(de)gardă

Veni rândul lui Avan

să păzească gândurile pacienţilor.

 

El a purces să taie la nimereală

din vocalele prolicşilor

în căutare de cusururi organoleptice

şi noi lacune de concizie.

 

Aceştia delirau însă în continuare

numai din consoane

şi semne de punctuaţie complicate

rostite cu coada ochiului

şi cu degetul opozabil

într-o nouă prozodie

de kinemorfeme

întru distrugerea fluxului conversaţiei.

 

Cugetul lor are linii de vânt,

de fum şi de ceaţă,

sângele lor curge colorat,

uneori violet,

iar sufletele nu li se pot trezi dis de dimineaţă

– noaptea ele îşi odihnesc grijile de comunicare -.

 

Iartă-i, Doamne,

au ventriculele suflecate,

nu mai vor să şi le dilate

la vremea diastolei

– geaba te-ncăpăţânezi să-mpingi viaţa prin vene,

a rămas încremenită într-o ultimă sistolă -.

 

Avan diagnostic!

 

„Lasă-i dom’ne, zicem că-s lobsteri!”,

îi arunc cu îngăduinţă

şi oarece dispreţ

şi mă îndrept agale

spre camera de izolare.