Procesul: O COLIVIE ÎN CĂUTAREA UNEI PĂSĂRI

La judecată. Teatrală.

Aseară în Sala Majestic a Odeonului, la „Procesul” Teatrului Național Cluj-Napoca. Viziunea Mihaelei Panainte este ridiculizarea până la grotesc a comportamentului fatidic de supunere la abuz fără multă rezistență, într-o lume controlată până la pierderea oricărui sens.

Personajul kafkian e doar un prilej de a vorbi despre judecata continuă și absurdă la care societatea supune individul, un Josef K. dezbrăcat de identitate până la apatie. Strivit de sine și de ceilalți. De viața lui banală și monotonă ale cărei ceasuri curg la fel în fiecare zi. De slujba lui măruntă și plictisitoare de procurist la bancă. De sistemul care-i induce mereu sentimentul de vină față de tot ce face. Dar și de propriul ego. De neputință. De toate dorințele pe care și le-a refuzat.

Personajul central nu este însă K, ci decorul lui Helmut Stürmer. O colivie care-și așteaptă pasărea. O instalație mecanică din metal, o cușcă imensă cu  grilaje, garduri și plasă de sârmă, în care totul amenință și strigă. În care scările, plasate în diverse direcţii, nu sunt soluții de evadare, orice tendință de ascensiune întru salvare opintindu-se, fatidic, în pereții coliviei. Nu e permis niciun zbor. Nici din casă, nici din birou, nici de pe holurile tribunalului sau din sala de judecată. Un spațiu pentru condamnare și autocondamnare. O închisoare întru eternitate. Accentuată de sunetele metalice și muzica agresivă și apăsătoare a lui Șerban Ursachi, care amplifică sentimentul de neputință.

„Nu e un decor care să fie explicat, el trebuie să fie jucat”, a spus marele scenograf despre instalația acestui spectacol.

Și este jucat de trupa clujeană într-o cheie interesantă. Sinistru în alb și negru. Unui K alb, vlăguit și resemnat încă înainte să înceapă lupta (Ionuț Caras bun și, foarte important, constant pe parcursul spectacolului), ostatic înainte de vreme, captiv în neputința de a-și exprima frustrarea față de soarta lui nejustă și imposibilitatea de a-și susține nevinovăția, i se opun un personaj colectiv și niște personaje individuale negre, ridicole, grotești, isterice. Domnişoara Bürstner, Unchiul, Kullich, pictorul Titorelli, avocatul Huld, toate sunt personaje din carton, construite la limita moralității, sigure pe ele, provocatoare și amenințătoare, care contribuie la dezbrăcarea lui K de orice urmă de uman.

Piesa debutează cu o scenă de grup care prezintă premizele construcției personajului Josef K (pe care îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat) și scoaterea lui încă de la început în afara logicii existenței celorlalte personaje. Singurătatea lui e refugiu și blamare deopotrivă. Vina impusă, frica şi ruşinea neasumate fac din condamnat un autocondamnat.

Cu excepția lui Ionuț Caras, fiecărui actor i-au fost încredințate mai multe roluri.

Cele masculine au cel puțin un personaj bine conturat și susținut: Matei Rotaru (excelent în avocatul Huld, un dresor al tuturor celor ce au de-a face cu justiția), Cristian Rigman (studentul Berthold), Radu Lărgeanu (sintetizând foarte bine în rolul unchiului relațiile de familie întreținute de gura lumii), Mihai-Florian Niţu (meticulosul șef de birou). Un foarte bun Cristian Grosu (în special pictorul de tribunal Titorelli, dar delicios și ca biciuitor nemilos şi în timidul și neputinciosul Aprod al Curţii) și un Adrian Cucu extrem de abil, fantomatic și lipsit de personalitate în rolul negustorului Block, care joacă minunat în final preotul energic ce prezintă publicului metafora individului blocat în grilajele justiției.

Rolurile feminine, cu excepția doamnei Grubach (Elena Ivanca) care e un personaj robotizat, sufocat de sistem, măcinat mereu pe dinăuntru (unei atitudini și rostiri fixiste îi adaugă gesturi nervoase care cresc în intensitate), sunt aruncate într-o sexualitate exagerată. Fetițele, „care au rolul lor în justiție” (Anca Hanu, Patricia Brad și Angelica Nicoară), sunt femei-obiect, unelte în mâinile nemiloase ale bărbaților care le manevrează, excelând în acest sens mai ales în celelalte roluri pe care le interpretează (Anca Hanu în domnișoara Bürstner, Patricia Brad în Leni și Angelica Nicoară în soţia aprodului), create toate pentru a ațâța personajul principal și a-i releva într-un mod grotesc sexualitatea reprimată ca instinct animalic.

Tirada pictorului Titorelli despre achitările posibile și lipsa de soluții prezentată de preot îl închid definitiv pe K în colivie.

Achitarea reală. Achitarea aparentă. Tărăgănarea la nesfârșit. Unul și același verdict.

O singură cale de scăpare. Ușa. Acum veșnic închisă.

Procesul continuă în afara scenei.

 

PROCESUL

Teatrul Național Cluj-Napoca

după Franz Kafka, dramatizare de Mihaela Panainte și Daniel Ilea
traducere de Gellu Naum

regia: Mihaela Panainte
scenografia: Helmut Stürmer
muzica: Șerban Ursachi
coregrafia: Enikő Györgyjakab
maestru de lumini: Jenel Moldovan

Distribuţia:
K: Ionuţ Caras
Pictorul Titorelli, Biciuitorul, Aprodul Curții: Cristian Grosu
Leni, Fetița 1, Kaminer: Patricia Brad
Avocatul Huld, Paznicul Willem, Agent 1: Matei Rotaru
Block, Preotul: Adrian Cucu
Domnișoara Bürstner, Fețita 3, Robensteiner: Anca Hanu
Unchiul, Paznicul Franz, Agent 2: Radu Lărgeanu
Spălătoreasa, Fetița 2, Kullich: Angelica Nicoară
Doamna Grubach, O persoană din mulțime: Elena Ivanca
Studentul Berthold, Un acuzat: Cristian Rigman
Inspectorul, Șeful de birou: Mihai-Florian Nițu
regia tehnică: Doru Bodrea
lights technicians: Mădălina Mânzat, Alexandru Corpodean, Ionuț Maier
sonorizare: Vasile Crăciun
sufleor: Ana Maria Moldovan