Îmi port durerile cu socoteală,
le colorez cu o pensulă la fiecare început de an
și le schimb mereu locul,
doar-doar s-or rătăci într-o zi
și nu vor mai găsi drumul înapoi.
Anul ăsta port între tâmple un nor gri, uriaș,
în care am înghesuit toate frustrările
roșii, galbene și albastre din anul proaspăt dus,
dimpreună cu toate restanțele de dinaintea lui.
Am înfundat trompele lui Eustachio
cu mâhniri bleu și portocalii,
ca să nu mai aud nicio melancolie,
niciun jind, nicio năzuință.
Pe cocoașă țin două regrete
(unul mai mare, vișiniu, pe trei sferturi uscat, prelins într-un pahar cu picior,
altul mai mic, galben pal, ce se ține ca scaiul de nepăsarea mea cea mai adâncă),
iar în jurul gâtului mi-am înfășurat un fular de tristețuri acaju, cu dungi albastru petrol,
să mă asortez la nuanțele de antracit și colorado claro din repertoriul teatrelor din urbe.
În coșul pieptului tronează un supliciu roșu, circular,
pe care scrie cu galben muștar ”#rezist”,
iar de pe umăr îmi zâmbește cu subînțeles
o ispită aproape verde, încă necoaptă,
înțepenită în singurul ei anotimp.
Noroc că nervul optic e astăzi deuteranop
(n-am avut destul verde,
așa că am adăugat mult alb – oricum îmi prisosea –
și a ieșit un vernil onorabil).
N-am însă cum să-mi plec privirea până la mine
ca să pot admira Daltonii de aminoacizi
(unii, mai naivi, suferinzi de vreo tulburare a vederii cromatice,
o numesc dragoste).
P. S.
Am tratat neajunsurile și apăsările recente cu ultraviolet
– după ce institutul Pantone a declarat-o culoarea anului -,
le-am vârât în buzunarul drept al gecii pentru proteste
și am tras cu grijă fermoarul…
Luciana Antofi - eseuri teatrale 