Dragostea. A cuceri sau a păstra. Un proces chimic sau un miracol al spiritului. Cum se definește sentimentul și cum anume funcționează mecanica amoroasă? Împrejurarea oportună îl creează pe îndrăgostit sau dragostea creează împrejurarea oportună? Există o rețetă? O metodă infailibilă pentru a stârni pasiunea? Un elixir precum cel care i-a unit odinioară pe Tristan şi Isolda? Pe Nemorino și Adina? Găsim un Dulcamara să mai pună în vânzare câteva sticluţe?
Sunt întrebări care au preocupat slujitorii cuvântului, culorilor, pânzelor, pietrei, lemnului sau instrumentelor muzicale secole de-a rândul. Care, din fericire pentru noi, nu și-au găsit niciodată răspunsul. Întrebări la care încearcă un răspuns și regizorul spectacolului “Elixir” al Teatrului de Comedie, Marcel Țop, după un text al francezului Eric-Emmanuel Schmitt.
“Elixirul dragostei”. Un roman epistolar contemporan sau o demonstrație despre cum să reamenajezi o imensă pasiune într-o mică garsonieră cordială. Apărut în 2014 la editura Albin Michel din Paris, romanul de mici dimensiuni al lui Schmitt este o sinteză prin intermediul corespondenței electronice a legăturilor amoroase specifice vremurile noastre. Dragostea curtenitoare e desuetă. Nu mai există iubiri care mor din cauza îndoielilor, se poartă crima asupra sentimentului din cauza certitudinilor.
„M-a interesat mai ales distincţia dintre dorinţă şi sentiment. Cred că, în privinţa iubirii, problema constă în faptul că denumim cu acelaşi cuvânt două teritorii diferite: cel al dorinţei şi cel al sentimentului. La graniţa dintre ele, atunci când încercăm să împăcăm atracţia fizică şi dragostea, se nasc marile noastre poveşti, nu întotdeauna fericite.“, a spus Eric-Emmanuel Schmitt când și-a lansat romanul.
„Mă interesează să vorbesc despre virtualizarea excesivă a relaţiilor dintre oameni, cu predilecţie dintre bărbaţi şi femei, despre separare, despre izolare, şi nu în ultimul rând despre teama de a te abandona celuilalt, într-un timp în care totul pare să îndemne la precauţie, un realism sinonim cu dezumanizarea şi o aşa-zisă “obiectivitate” sinonimă cu apatia. Un timp care pare stăpânit de frici şi angoasă. (…) Nu vă fie frică să fiţi sinceri, să credeţi (în loc să nu credeţi), să aveţi constiinţă (în loc să o anulaţi), să fiţi morali (nu imorali); nu va fi teamă să iubiţi un om sau mai mulţi, pe Maria, Anca, Pierre, Veronique, George etc., în defavoarea lui Smartphone, PC, Laptop, Facebook, Whatsapp, Skype, Twitter sau a altor cyborgi… Nu vă fie teamă să fiţi UMANI… Începeţi prin a ieşi mai des, invitaţi-vă partenera/partenerul la un dans sau un vin; dacă nu aveţi, găsiţi-vă una/unul, dacă e nevoie, luptaţi-vă pentru asta, apoi faceţi dragoste… Restul vine de de la sine…”, declară regizorul spectacolului, Marcel Țop.
Un spectacol intens. O contraofertă la o saga în care femei cu sânii refăcuți își dispută barbați cu implanturi de păr. Povestea dintre Louise şi Adam. După cinci ani în care-și consumă pasiunea mistuitoare, doi iubiți hotărăsc să se despartă, întinzând între ei un ocean. Louise își face bagajele și pleacă în Canada la o firmă de avocatură, Adam rămâne la Paris și se refugiază în munca lui de psihanalist. De la mii de kilometri depărtare unul de celălalt, cei doi încearcă să ruleze marginile lor de ocean ca să micșoreze distanța. Prin mail, telefon, Skype, WhatsApp, Facebook…
Maia Morgenstern și Marius Bodochi. Doi actori care, după aproape o oră și jumătate de spectacol, au reușit să împăturească oceanul și să-l așeze cu grijă pe spatele spectatorului, să-i țină de cald când va da din nou cu nasul de silicon sau implanturi. Este un spectacol care se bazează pe talentul fiecăruia și pe chimia dintre cei doi. Și ele există. Din abundență.
E mai mult decât surprinzător ca doi oameni la vârsta deplinei maturități (ambii actori sunt trecuți bine de cincizeci de ani) să trezească și să întrețină atâta pasiune intelectuală și sexuală într-o convenție atât de austeră. Personajele pe care le interpretează își amintesc clipele petrecute împreună, ne arată rănile neînchise, insistă în a învârti cuțitul în ele, dar în același timp construiesc o prietenie desăvârșită în care înțelegerea celuilalt este totul. Reușesc să-şi reînvie dragostea vorbind tocmai despre dragoste. Se acceptă, se nuanțează, se rănesc intenționat, se curtează continuu, se mint până ajung la adevăr.
“Iubirea este dovada că nu percepem realitatea decât prin filtrul fantasmelor. Mai rău, demonstrează că realitatea nu e mare lucru. Existența? O rătăcire provizorie.”
Depinde numai de noi să-i găsim un drum potrivit.
Marius Bodochi și Maia Morgenstern au găsit unul. Senzațional modul în care cei doi își dozează și își sincronizează discursurile, dar și expresiile corporale, conversațiile lor, ca și puținele momente de contact fizic, fiind pline de înțelesuri, ironii și complicități specifice vârstei maturității, dar și de o incredibilă senzualitate, aproape adolescentină.
“Există lucruri cu care trebuie să te obișnuiești înainte să le prinzi gustul: cafeaua, țigara, broccoli, singurătatea” spune Louise. Iar Maia Morgenstern reușește să-i dea personajului ei o strălucire convingătoare în încercarea de acomodare la partener (superbă punerea în scenă a lui Bris – personajul inventat de Louise ca să facă față emoției provocate de noua relație a lui Adam cu o anume Lilly -).
Decorul Ancăi Cernea este simplu și foarte curat: două birouri de o parte și de alta a scenei, la care fiecare dintre îndrăgostiți lucrează sau își bea cafeaua în așteptarea convorbirii cu cel drag. Două continente distincte dar complementare, perfect simetrice: bărbatul și femeia, abandonatul și fugarul, psihanalistul și pacientul, Europa și America de Nord. Oceanul dintre cei doi îndrăgostiți este o pânză imensă pe care sunt proiectate imaginile captate de camerele web ale laptop-urilor prin care aceștia comunică (aici spectacolul are o suferință vizuală; nu este cea mai fericită proiecție din punct de vedere tehnic și este, cred, prea mare pentru dimensiunile Sălii Studio a Comediei, acaparând mult prea mult din economia scenei și din atenția spectatorului și obligându-l la un efort suplimentar de transfer al atenției de la un personaj la altul). De remarcat și costumele Teodorei Burz, decente și provocatoare în același timp, surprinzând adevărul simplității, pudoarea vârstei, dar și rafinamentul parizian ale unor personaje totuși sofisticate.
Pe scurt, o demonstrație inteligentă și migăloasă despre cum, chiar și în vremurile noastre, otrava prințesei irlandeze din legenda celtică medievală poate fi înlocuită cu o licoare a dragostei. Deși Eric-Emmanuel Schmitt și echipajul corabiei de la Comedie au tras pânzele albe, așa cum pe mormântul cavalerului de Cornwall din povestea cu deznodământ nefericit crește un trandafir care nu va muri niciodată, așa se întâmplă în orice poveste de dragoste, indiferent care-i este finalul.
Toate ingredientele pentru o posibilă rețetă a poțiunii magice. În acorduri de Wagner sau Donizzeti.
Elixirul e cel care aduce doar chibritul, flăcările își trăiesc viața lor, incendiul ne aparține.
Următoarea reprezentație pe 18 ianuarie.
„ELIXIR” de Eric-Emmanuel Schmitt, în traducerea lui Edith Negulici
TEATRUL DE COMEDIE București, Sala Studio
Regia: Marcel Țop
Distribuția: Maia Morgenstern și Marius Bodochi
Scenografie: Anca Cernea
Costume: Teodora Burz – Styland & D’s Damat
Luciana Antofi - eseuri teatrale 