Niciun cuvânt. Absolut nimic despre ordinea firească a curgerii vremii.
Dindărătul istoriei își fac între ei cu ochiul, pe față, toți viermii
intrați cu forța în viețile noastre, prin dosul civilizației, cu gesturi nătângi,
te devorează de viu, înghițindu-ți judecata cea dreaptă și cele două mâini stângi.
O noapte osândă, alta milostenie, între ele zile în care îndrăznești să mai speri
(un act dovedit deja de o prea cruntă naivitate, cel puțin până ieri).
Prinși în dinapoia goală, cum s-ar spune, cu lenjeria de vise în vine,
ne-am umplut de bogdaproste, de ură, de jălanii și de tot felul de vine,
pe care-ncercăm acum să le ținem asupra noastră, să nu scape către vreun mărădic
(măcar să nu transmitem genetic tot ce are să nască acest mare nimic),
regretând în vreo zi de mâine c-a fost plămădit din părinți cu găvanul plin
de teme împotriva principiilor ce-ar trebui să guverneze lumea în care trăim…
Ce viitorime… Nu cred c-o să mai creadă vreodată cineva în urmași
născuți și crescuți din pântecul sau cu resturi de la masa acestor borfași,
hrăniți mai apoi cu minciuni, vicleșuguri ori baliverne în care-au crezut,
brașoave, tromboane și alte gogonate vărâte cu forța-n șezut,
Pidosnicii aruncate din milă ori silă, vremelnic, la masa de joc,
făcând sloboadă câte-un “poate scăpăm și de data asta, cu puțin noroc”;
se pare că tot ce ne trebuie e nițel decent, civilizat ori neconflictual
(adică să nu fie tocmai sălbatic, mult înapoiat sau eminamente barbar)…
Epigoni de ocazie, mai aruncăm și noi câte-o vorbă, în speranța vreunui ecou
străduindu-ne să scoatem cu forța ipocriziile înghesuite-n popou.
O să-ncerc să fiu mai politicoasă, hai, nu vă mai aprindeți chiar din nimica
(căutam o rimă pentru știți voi cine, iar m-a apucat frica)!…
P.S.
Nu mi-a mai rămas decât un lung șir de vocale
– care se articulează în partea dinapoi a cavității bucale -.
Luciana Antofi - eseuri teatrale 