Timpul protestelor. Și al datoriei. În și față de țara în care “când nu se împunge se sapă, când nu se sapă se pupă-n cur!”.
Un spectacol care surprinde în câteva crâmpeie starea de confuzie a unei nații ce încearcă să-și definească vestimentația revoluționară prin intermediul artelor vizuale. Care încă nu reușește să se asorteze decât la momentul decembrie 1989, ca expresie plenară a capacității ei de a se revolta cu folos. Și asta resemnat sau complice. Încă se mai caută cinematografic, se mai întreabă dacă a fost sau nu a fost, mai povestește despre cum și-a petrecut sfârșitul lumii, despre piepturi goale și buzunare pline. Și în care ai senzația că hârtia, despre care astăzi nu se mai vorbește doar codat, la telefon, ci pe șleau, pe o mulțime de canale media, va fi mereu albastră.
În atmosfera asta cred că începe să se regrupeze și teatrul, ca artă de ariergardă, pentru apărarea securității mărturiilor vizuale a suratelor ei din față. Pare să se fi apucat să-și aducă în scenă propriile mărturii despre trista istorie a României ultimilor aproape 30 de ani. Și despre nașterea și lupta surdă a anticorpilor pe care a trebuit să-i dezvolte sistemul ei imunitar, care încă nu a învins septicemia provocată de microbul 89.
Până acum a făcut-o mai mult prin aducerea în repertoriul teatrelor a unor piese contemporane de pe alte meleaguri, care s-au potrivit cât de cât cu ce se întâmpla pe la noi.
N-am putut să nu mă gândesc la toate astea. Și la iarna-stigmat ca anotimp la care suntem siliți să ne raportăm și în care suntem condamnați să trăim. Există o tristețe în plus cu care ne comemorăm morții Revoluției în decembrie. Ori victimele din Colectiv la început de noiembrie. Aceeași cu care celebrăm ziua națională, 1 decembrie. Sau Ziua Unirii Principatelor, 24 ianuarie.
Ce-o fi cu noi de nu ni se întâmplă lucruri esențiale sau nu ne revoltăm fundamental mai pe căldurică, nu știu… Ca un blestem, vara prăznuim cea mai sângeroasă mineriadă din istoria noastră postdecembristă. Cea împotriva protestatarilor din Piața Universității. Sau locul de unde a început să crească și la noi cultura revoltelor populare. Și în care ne-am întors, ca un făcut, în urmă cu doar câteva zile.
“Înapoi în iarnă” este o încercare timidă de a vorbi despre sistemul nostru imunitar. E bine. Măcar ca nouă preocupare. Textul e poate cam prea metaforic pe alocuri ori poate prea personal, așa cum a și declarat regizoarea, Andreea Borțun, care este și autorul lui. Asta pentru că e un puzzle care se construiește din piese mici, plecând de la un jurnal ținut de bunicul ei în 1991, jurnal pe care l-a descoperit cincisprezece ani mai târziu, și care i-au facilitat legături cu satul copilăriei sale și anii de tranziție petrecuți în provincie.
Copiii unui baron local. Doi frați vitregi care nu s-au mai văzut de 10 ani. Fata, revoluționara convinsă, protestatarul de serviciu care nu reușește să-și vadă aspirațiile puse în practică în țara ei, plecată în căutarea unui mai bine în afara granițelor României ăsteia diforme, băiatul, resemnatul de serviciu, nevoit de-a lungul timpului să pretindă că e altcineva, ca să se potrivească statutului lui social și presiunii exercitate de mediul în care trăiește, închis acum în propria carapace.
Întoarcerea în țară a fetei, care poartă în pântece un copil, este un prilej pentru cei doi să se redescopere, să spargă coaja tare care le-a învăluit sufletul, să depene amintiri și să treacă în revistă cele mai importante principii care i-au călăuzit până acum.
O fac minunat cei doi actori, Cosmina Stratan (actriță de film, celebra Voichița din “După dealuri” al lui Cristi Mungiu, pentru care a câștigat premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Cannes în 2012, pe care am văzut-o pentru prima dată pe o scenă de teatru) și Alexandru Ion (care joacă în spectacole din București pe scena Naționalului, la Metropolis, la Act, la Excelsior sau la Godot Café Teatru și este și unul dintre actorii selecționați la Sarajevo Talent Campus 2013, în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Sarajevo).
Foarte buni fiecare dintre ei (monologuri absolut emoționante), se completează de minune în scenele de dialog, jucând cu mare precizie tocmai nesiguranța de care dau dovadă personajele. În urzeala de teme pe care le-o oferă proximitatea. Sub forma protestelor din țară.
„M-a pus la pat iarna asta. Nu e seară să nu iasă. Ba unii, ba ăilanții. Și ăștia e suciți”, spune el. Ca o voce a României în eternă tranziție. Și permanentă revoltă. Proteste anticorupție. Antisistemice. Împotriva puterii. Pro-LGBT. Anti-LGBT. Pro-subzistență. (Poate puțin cam mult ilustrațiile proiectate pe pereții din lateralele scenei, pe alocuri redundante sau doar complicat de privit).
Încercând să le găsească cele mai profunde înțelesuri acestor mișcări sociale în sânul cărora au crescut, cei doi frați sunt nevoiți să se împace și cu trecutul și cu prezentul, cu gloria și decăderea politică a tatălui lor, cu prăpastia dintre urban și rural, dar și cu diferența dintre ei, ruptura dintre generații, dintre drepturi și libertăți fundamentale și datorii civice.
„Eu nu țiu cu nimeni”, mai spune România lui, pe limba oltenească. „Eu știu o vorbă: muncește și vezi-ți de-ale tele”. Ale lor sunt două mari drame umane. Ambele despre libertatea de a alege pe cine iubim. Despre cum e să fii trimis la marginea societății, să trăiești izolat sau în întuneric numai pentru că cei din jur nu sunt dispuși dacă nu să te înțeleagă, măcar să te tolereze. Sau, și mai grav, despre șansa ori neșansa de a condamna la viața asta neclară încă un suflet. Pentru care să întocmești o listă cu “ce să” și „ce să nu”. Și să te rogi ca răul să nu se moștenească genetic. Să nu-i transmiți fricile tale. Să nu intri în panică atunci când le vei descoperi pe ale lui. Și, mai ales, să nu-l arunci vreodată înapoi.
Înapoi în iarnă. Sau în mai multe ierni. În una de după al doilea război mondial din jurnalul „Tătăițului”. În cea din 1989. În iarna de după tragedia Colectiv. Sau cea a Ordonanței 13. Ori chiar înapoi în iarna asta…
Poate, după atâtea ierni, ne călim sau chiar răzbim în cele din urmă. Și apucăm și noi o primăvară.
Deocamdată, următoarea reprezentație tot iarna asta, pe 29 ianuarie, la unteatru.
P.S. Ca o ironie a sorții, autoarea textului și regizoarea spectacolului și interpretul rolului masculin, Andreea Borțun și Alexandru Ion, sunt fondatorii deja celebrului festival de teatru “Ideo Ideis”, care are loc, vară de vară, la Alexandria…
“Înapoi în iarnă”
unteatru
Regie și text: Andreea Borțun
Cu Cosmina Stratan și Alexandru Ion
Scenografie: Andreea Săndulescu
Light design: Marius Apopei
Visual art: Oana Barbonie
Sound design: Roxana Bain
Voice over: Alexandru Bogdan, Gabi Costin
Durată: 1h 30 min
Spectacolul este recomandat persoanelor peste 12 ani
În acest spectacol se fumează. Le cerem scuze spectatorilor nefumători.
Luciana Antofi - eseuri teatrale 