Timpul îi aparține lui Dumnezeu și mie. Ce zile frumoase la unteatru!

Te trezeşti. E dimineață. Începe o nouă zi. La fel ca cea de ieri ori cea de mâine. Sau oricare alta. Trebuie doar să-i supraviețuiești. Oare te pricepi?…

Asta te întrebi zi după zi.Timpul trece oricum. Necruțător și implacabil. Te degradează, te dezumanizează, te descompune încetul cu încetul și nu i te poți împotrivi în niciun fel. Îți pare adeseori absurd. Ca teatrul din care se desprinde și piesa „Ce zile frumoase” a lui Samuel Beckett.

Te trezești din nou. E seară într-o sală de teatru de pe Str. Sfinții Apostoli nr. 44, în apropiere de Piața Națiunilor Unite. Se joacă iar spectacolul „Ce zile frumoase” pe care Sânziana Stoican l-a pus în scenă la unteatru.
Și peste el a trecut destul de mult timp. Un cincinal. Însă nu pare să se fi alterat defel.

Triumfător la Gala HOP Mangalia 2012 și câștigător în 2013 al premiilor pentru cea mai bună regie, cea mai bună interpretare feminină și cea mai bună scenografie la Festivalul Național de Teatru Independent, acest spectacol de cursă lungă și-a dobândit reputația de eveniment special în calendarul cultural al Capitalei prin interpretarea senzațională a actriței distribuite în rolul principal, Sabrina Iaşchevici.

Alături de „Aşteptându-l pe Godot” şi „Sfârşit de partidă”, piesa face parte dintr-o trilogie publicată la New York în 1961 în limba engleză. Un an mai târziu a apărut și varianta franceză cu titlul „Oh les beaux jours”, cea care a pătruns în spațiul românesc.

Incoerența și nonsensul exitenței, construite cu umor de textul beckettian, sunt identificate și chestionate drept probleme ale trecerii timpului ca formă de autoamăgire. Ne păcălim mereu că el se scurge fără să-și lase amprenta asupra noastră.

Așa e și pentru Winnie. O femeie ca oricare alta, care se scufundă încet într-o movilă de pământ, sub un soare nimicitor, în timp ce soţul ei, Willie, rămâne în continuare liber să se miște.

Aproape o oră și jumătate de monolog susținut impecabil de Sabrina Iaşchevici (actriță a Odeonului, pe care o puteți vedea și în stagiunea asta în spectacolele lui Alexandru Dabija „Svejk” și „Titanic vals”, în „Soldatul de ciocolată sau Armele și omul” al lui Andrei Șerban ori în „Kafka 5 vise” al lui Dragoș Galgoțiu).
Un exercițiu superb de actorie cu care a câștigat premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Festivalul de Teatru Independent 2013 și care nu și-a pierdut deloc din strălucire. Am vorbit cu oameni care au văzut diverse reprezentații și se pare că joacă de fiecare cu aceeași plăcere și precizie. Un rol care va rămâne cu siguranță important în istoria ei personală. Plin de culori și nuanțe .

Cum să umple golul care crește de la o oră la alta în fiecare zi. Este preocuparea esențială a lui Winnie, căreia Sabrina ieșită din mâna Sânzianei Stoican îi găsește minut cu minut justtificare și adâncime. Îngropată până la brâu în nisip, prinsă în menghina pământului care o strânge tot mai tare, în lipsa oricărui strop de mobilitate corporală, actrița e nevoită să recurgă la o interpretare care se bazează exclusiv pe rostire și gestică. Ironie și sarcasm verbal de cea mai bună calitate, plictis absolut sau glume inspirate, zâmbete șăgalnice ori priviri complice, ridicări din sprânceană, ticuri, chicoteli, gesturi repetitive sau rituale, toate în doze corespunzătoare pentru a da strălucire personajului beckettian, care nu face altceva decât să se trezească, să-și spună rugăciunea, să se spele pe dinți, să-și aranjeze părul, să-și curețe unghiile…

Winnie vorbește neîncetat, luptându-se cu liniştea care o înconjoară, atacând în discursul ei neîntrerupt cele mai profunde sensuri ale vieții, presărate cu cele mai plate banalități: „Veritabil.. pur… şi mai ce? oarbă curând – în sfârşit – am văzut destule – presupun – până acum – cum sunt versurile acelea minunate? vai mie – care văd ceea ce văd – ei, da – m-aş lipsi bucuros de asta – sau nu? sfântă lumină – ţâşnind din negre abisuri – vâlvătaia luminii infernale. Hu-u! Minunat dar – ce n-aş da să-l am şi eu! – în sfârşit – nu mă pot plânge – nu nu – nu trebuie să mă plâng – atâtea pricini – de recunoştinţă – nici o durere – aproape niciuna – asta, da, e minunat – mai minunat nici că se poate – uşoare dureri de cap uneori – garantat…“.

Frica de liniște se traduce prin tirade despre Dumnezeu sau părul de porc din periuța de dinți, despre plutirea în înaltul cerului și pălăria de pai, despre mierlă, pasărea aurorei și transpirație. Despre tot și toate, într-o continuă nevoie de adaptare la preajmă și de reducere a disonanțelor cognitive, cu o veșnică și vie curiozitate pusă la dispoziție de textul lui Beckett: „Ce poate fi mai minunat decât să nu treacă o zi – vechiul stil – aproape niciuna fără să-ţi îmbogăţeşti în vreun fel, oricât de neînsemnat, cunoştinţele, asta dacă faci puţin efort, fireşte. Şi dacă dintr-un motiv straniu niciun efort mai e cu putinţă, atunci nu-ţi mai rămâne decât să închizi ochii – şi să aştepţi să vină ziua – să vină ziua fericită când carnea ţi se va topi din pricina arşiţei prea puternice, iar noaptea lunii va dura sute şi sute de ceasuri. Asta da, mă îmbărbătează atunci când îmi pierd curajul şi invidiez până şi animalele dusem la tăiere“.

Toată viața lui Winnie e închisă într-o traistă din care apar și în care dispar din când în când obiecte de strictă necesitate, care acompaniază fiecare zi rutinantă și plictisitoare, cu excepția unui pistol, pentru când o fi nevoie să curme una dintre „frumoasele zile” din metafora titlului, trăite drept mari binecuvântări ale ființei…
Winnie își duce existența sub semnul fatidicului și al sentimentului lipsei oricărei utilități, însoțită în tot acest calvar al singurătății de un alt suflet stingher: partenerul ei, Willi, de care nu o leagă decât o lungă și statornică obișnuință, transformată în politețe sau complezență („Pune-ţi izmenele, dragule, ai să te pârleşti. A, înţeleg, mai ai din crema aceea a ta. Fă-o să intre bine în piele iubitule. Aşa, acum, celălalt. O, ce zi frumoasă are să fie şi asta! Stindard învăpăiat. Flamură cernită“).

Interesant în montarea Sânzianei Stoican este lipsa totală a alternativelor pentru cel rămas slobod să se miște, cu două excepții pe care spectatorul le va descoperi cu plăcere. Bărbatul, personajul liber, e încă și mai înlănțuit de neputință. Interpretat de Ionuț Vișan, el nu-și arată deloc fața și nici nu se ridică niciodată în picioare pe parcursul spectacolului, e o prezență mai mult decorativă, care stă în spatele decorului sau se târăște blazat în fundal, încuviințând monosilabic, răgușit sau prin gemete spusele soției, folosit fiind doar ca pretext pentru sublinierea sau întreruperea acestora („Mai bine te lăsam să dormi! Ei, da, măcar de-aş putea să îndur singurătatea, adică să trăncănesc în legea mea fără ţipenie de om în jur care să mă audă. Nu că mi-aş face cine ştie ce iluzii, nu auzi tu mare lucru, Willie, ferească sfântu! Sunt zile poate când nu auzi nimic. Altele, însă, când răspunzi…“).

Nimeni nu scapă din acest spectacol.

Cele două personaje își târâie singurătățile și se însoțesc rareori în ele, fără să interacționeze fizic vreo clipă, respectând un soi de pudoare a grijii pe care-o poartă fiecare neputinței celuilalt („Îl vezi pe celălalt – vezi de ce are el nevoie – pace – să fie lăsat în pace – aşa că poate luna – în tot acest timp cerşeai luna de pe cer. “). O fac în perimetrul deloc generos al decorului din carton, imaginat de Valentin Vârlan ca o capcană în care au fost prinse, ca un ambalaj în care se împachetează viețile lor mărunte. La fel ca întregul discurs prin care omul încearcă să se împotrivească trecerii timpului.

Finalul spectacolului, extrem de emoționant, e o lecție de interpretare și dicție, cu o concluzie amară: „Și nicăieri niciun cuvânt adevărat. Și nicăieri niciun cuvânt adevărat. Și nicăieri niciun cuvânt adevărat“…

Sunt clipe când până şi cuvintele te părăsesc, remarcă la un moment dat Beckett.

„Ce-ţi mai rămâne atunci de făcut, până se vor întoarce? Să-ţi aranjezi părul, dacă n-ai făcut-o.

(…) Am să mă pieptăn mai târziu, e foarte simplu, timpul îi aparţine lui Dumnezeu şi mie“.

Următoarea reprezentație în seara aceasta, de la ora 19.00, la unteatru. Încă mai sunt bilete.

„Ce zile frumoase”
de Samuel Beckett, traducerea: Anca Măniuțiu
unteatru

Regie: Sânziana Stoican
Distribuţie: Sabrina Iaşchevici și Ionuţ Vişan
Scenografie: Valentin Vârlan

Durata spectacolului: 1h 25