EVANESCENT

 

A început cu umărul stâng

când s-a eliberat neașteptat de povară

și a căutat disperat să se îndrepte.

 

Sprâncenele s-au depărtat ușor,

ochiul a clipit de patru ori înghițind privirea fixă,

dinții și-au oprit scrâșnetul,

buzele s-au apropiat precipitat,

sugrumând vocea pițigăiată

ce-și revendicase caraghioasă glasul.

 

S-a zvântat și dosul palmei transpirate,

în timp ce încă mai reușea să împingă, cu sfială,

câte o piesă pe tabla de șah.

A urmat descleștarea pumnului drept

din strânsoarea încăpățânată

în care ferecase sufletul

(să nu carecumva să mai alunece din greșeală,

vreodată, pe vreo tavă).

 

S-a estompat mai pe urmă roșeața

răsfrântă cu rușine peste pometele

care mai poartă amprenta palmei.

Cea mai grea a fost dimineața

când obrazul neîntors și-a desprins paloarea,

ce s-a prelins vinovată peste ștreang

(slobozit deja din jurul grumazului).

 

Atunci mi-am dat seama că am început să respir diferit.

Tot aerul ce ieșea din piept, îmbibat de obidă,

se destrăma prin filtrul Țesătorului

care-l aruncase fără șovăială la cardă,

pregătindu-l pentru tors în alt torace.

 

În cele din urmă, inima și-a găsit cadența obișnuită,

iar corpul a început să mai slobozească din fierbințeală,

învățând să strunească tremuratul

(ăsta din urmă nu se va opri niciodată

– îi mai stă martor numai o lacrimă,

încremenită sub streașina unei pleoape,

nici nu mai bag de seamă care -).

Și tâmplele mai fulguie câteodată, trecător, în depresiuni,

căznindu-se să ghicească timpul meu probabil

în zațul ce dispare încet pe fundul feligeanului

până vor uita definitiv toată mânia

care l-a pus până acum în mișcare,

undeva, departe, într-un asfințit

înghițit într-o uzină de șoapte,

de unde se mai aude, câteodată,

gemând.