Noi ne-am născut abia în punctul de lumină
în care perpendiculara a întâlnit în sfârșit planul
– poate chiar o superlună albastră sângerie –
pe care erau deja desenate viitoarele noastre tălpi
(probabil când Creatorul s-a gândit că poate ar fi cazul
să se apuce de măsurat și altfel Pământul).
Coborâți din Ionia, Thales și Pitagora s-au amuzat teribil
și și-au suflecat mânecile de puncte și drepte
ca să facă nițică ordine în forma și întinderea
obiectelor și intersecțiilor noastre viitoare,
încercând să explice pozițiile și distanțele dintre noi.
La o azvârlitură de compas de ei,
tu te căzneai să măsori cu o riglă fiecare pas al meu.
Așa ți-ai dat seama, după o vreme,
că ne învârtim în cerc.
Liniile drepte au început să se frângă și să se îndoaie,
ne-am privit brusc din tot felul de unghiuri
și am început să ne facem figuri
(ne-am iertat, erau, evident, geometrice),
până am rămas închiși într-o curbă.
Din nevoia de exactitate,
ne-am trezit că există și lungimi non-măsurabile
(abia ne obișnuiserăm cu ideea
că vom apela adesea la numere iraționale).
Deodată ne-am ridicat în picioare
și am depășit geometria plană
în care ne-am întâlnit
– în formele și proporțiile potrivite -.
Suntem,
în sfârșit,
în spațiu
(acela, mult visat,
unde nu mai contează vârsta și aria).
De acum înainte
vom avea numai probleme de volum.
P.S.
Mai tragem din când în când cu ochiul
prin gaura cheii de la poarta lui Platon
să nu carecumva să intre
cine nu este geometru!
Luciana Antofi - eseuri teatrale 