Eclectic. Dacă ar fi să expediez în primul cuvânt care-mi vine în minte „Livada” georgianului de la Naționalul bucureștean.
Fantezie. Ar fi un al doilea cuvânt potrivit. Un spectacol eminamente vizual, cu un ritm năucitor, aproape cinematografic. Aproape o cădere în nebunia americană de muzică şi lumini şi exuberanţa dezinhibată a anilor ’20 care inundau scenele de pe Broadway, construindu-i faima internaţională de care se bucură și astăzi.
Ca și „Regele Lear”, „Livada de vişini”, spectacol ce poate fi urmărit de pe gradenele montate pe scena Sălii Mari a Teatrului Național din București, poartă marca alb/negru a creatorului ei, David Doiashvili. Manager și director artistic al Teatrului Muzical și Dramatic de Stat „Vaso Abashidze”, regizorul georgian este la a doua întâlnire cu Naționalul nostru. De data asta cu un alt mare dramaturg al lumii.
Un spectacol mai degrabă pentru cunoscătorii de Cehov și de „Livadă”. Trebuie să fii familiar cu personajele rusești și relațiile dintre ele ca să înțelegi intențiile georgianului. De aici și multitudinea de controverse pe care le-a stârnit în doar trei luni de la premieră. Publicul și criticii s-au polarizat în două tabere distincte: cei care resping cu vehemență ideile îndrăznețe ale lui David Doiashvili, care nu l-ar fi înțeles sau l-ar fi distrus pe Cehov, și cei care au fost de-a dreptul fermecați, de obicei nefamiliari cu opera acestuia. Vizionarea acestui spectacol te va așeza fără doar și poate într-o tabără sau alta, în niciun caz nu te va lăsa indiferent.
Greu de explicat aceste reacții antagonice. Așa că mi-am propus în primul rând un exercițiu de lectură: cum se poate citi Livada lui Cehov în stagiunea 2017/2018. Un palimpsest de pe care se șterge cu grijă tema inițială și se scrie una nouă, iar sub scrijeliturile ei se mai văd urme ale textului dinainte. Și se șterge din nou și din nou și se schimbă temele, până sunt toate epuizate. Păstrându-se însă urme din fiecare. Asta este cheia pe care voi încerca să o învârt în temele livezii marelui dramaturg rus, așa cum ni le propune un creator din spațiul fost sovietic, să văd dacă se deschide ușa și se face ceva lumină în acest Cehov fără clișee, fără pauze de respirație, fără timpi de gândire sau oftat, fără suferințe la limita letargicului, fără tăcere în rol principal, ba chiar aproape fără nicio urmă de melodramă.
Doiashvili și-a propus Livada fără lacrimi și fără suspine. Sau Livada-comedie. Invocată de Cehov într-o scrisoare din 1904 adresată soției lui (Olga Knipper, care urma să o joace pe Ranevskaia, îl rugase printr-o scrisoare să explice trupei, nedumerite la citirea textului, de ce îl consideră o comedie): „Acum e luna mai, în jurul meu totul înfloreşte, iar eu în curând voi muri. Spune și tu dacă asta nu e o comedie?”. Într-o altă scrisoare, Cehov spunea despre montarea Livezii că a fost foarte bună, dar extrem de plicticoasă. După premiera de la Teatrul de Artă din Moscova, el îl acuza pe regizorul Stanislavski că i-a distrus piesa: „De ce vorbim de atâtea lacrimi în piesa mea? Unde sunt ele? De multe ori apar cuvintele “printre lacrimi”, dar ele descriu doar expresia de pe feţe…”
A rezultat Livada ca iluzie. Și ca promisiune care știm că nu se va onora. Premiza pentru un nou spectacol de scenografie și viață în alb și negru al acestui regizor. Dacă în Shakespeare erau folosite întru minimalism, aici servesc cu desăvârșire eclectismului. Sau unui amestec teatral poate intenționat neomogen. Cred că Cehov ar muri de râs. Spectacolul are efectul vitrinei cu prăjituri a cofetăriei asupra iubitorului de dulce, trecut printr-o lungă perioadă de privare de degustări și fără niciun ban în buzunar. Pur și simplu e de privit în foarte multe locuri în același timp. Și devine greu de ales.
Viața aici este insolvabilă, la fel ca familia care mai are în proprietate casa și livada pentru puțin timp. Mai precis trei ore și jumătate, cu pauză. Timp în care distrugerea memoriei, exilul locatarilor și moartea livezii sunt celebrate și învârtite amețitor într-un carusel de bâlci, înainte ca livada să fie vândută la licitație și tăiată. Nostalgia după paradisul pierdut este alergată, dansată, dată pe mâna prestidigitației, vârâtă în spatele costumelor, ascunsă după pânze sau proiectată pe pereți. Expropriatul imobiliar este despăgubit cu afecțiune, glume, giumbușlucuri, țopăieli și voie bună. Într-o casă cum nu ne-am imaginat vreodată că poate să existe în spațiul cehovian.
Personaj principal al montării, aceasta e un cub cu pereți transparenți, coborât din tavan (al cărui interior, în care se petrec destul de multe, este greu de urmărit din lateralele sălii improvizate pe scena Sălii Mari) care adăpostește, în cea mai mare parte a spectacolului, cronica familiei ruse, povestită după venirea acesteia de la Paris. Condensată simbolic în capcana fatidicului din mijlocul scenei, dulapul vechi prin care intră și ies personajele cehoviene (martorul care veghează atent pe tot parcursul spectacolului, un soi de Firs al decorului). Pe acest cadru mobil al casei din mijlocul livezii se joacă chipurile personajelor, se preling picături de ploaie, bate vântul, se scutură flori de vișin… Din cub și din preajma lui, actorii sunt expediați vremelnic pe bănci amplasate în jurul spațiului de joc, în livada de vișini, aproape de spectatori. În decorul creat de Tamara Kvesitadze și Gabi Albu, vișinii în floare sunt peste tot. Mănunchiuri înflorite atârnă din tavan și umplu scena, dar și spațiul în care intră și participă spectatorul. Aceleași flori din cei patru pomi ce delimitează patrulaterul casei. Și din inflorescențele suspendate care înghit apoi spectatorii, vânduți lui Lopahin odată cu livada, când Varia îi aruncă și cheile casei.
Fiecare poartă crucea propriei ramuri înflorite de vișin. La propriu (superb tabloul în care protagoniștii se adună la masă, fiecare cu ramura lui) și la figurat. Aici mă refer deja la celelalte persoaneje, chiar cele ale lui Cehov. Oameni în alb și negru, care nu știu să-și răscumpere trecutul, nu-și înțeleg prezentul și deci nu pot să-și construiască sau măcar să-și proiecteze viitorul. Oameni care se zbat mereu între două extreme: vechi și nou, ruină și îmbogățire, moștenire și desclironomisire, noblețe și parvenire, naivitate și pragmatism, dragoste și resemnare. Toți sunt schilodiți de dileme, toți simt povara propriei cruci, aportul individual la fatalitatea generală. Fiecare se străduiește să șteargă cu ramura lui sentimentul de alienare, de disperare în acceptare, de resemnare în fața condamnării la dispariție, legându-se într-un pariu pe care cu toții știu că-l vor pierde odată cu livada.
Livada nevoii de dragoste. Ca orice amorezat, fiecare se poartă prostește la umbra ramurei lui. Până la ridicol. Toate personajele par lăsate neterminate, adesea fiind livrate chiar la pachet. De obicei de câte trei.
Până și brutalul și necizelatul Lopahin, bine dus de Ioan Andrei Ionescu, este vulnerabil și candid. Și o latură într-un triunghi amoros. Deși se crede îndreptățit să cumpere orice, de la moșie până la respect și prețuire, este un nefericit care nu se consideră demn de iubirea Variei, fiind prins în capcana unor jocuri ciudate de dragoste și seducție cu Ranevskaia. O complicitate între amor și siluire, superficială, fără vreo consistenţă anume în logica transferului de proprietate, în timp ce se dezbracă încetul cu încetul (până la propriu) în fața Variei, pentru care se străduiește ca un copil să nutrească sentimentele potrivite.
Regizorul georgian propune o Ranevskaia în postură de criminal care se întoarce la locul crimei pentru a se obișnui cu ideea, o femeie-vampir care se hrănește din toți și le înghite tot spațiul. Nu știu cum arată Liubov Andreevna Ranevskaia în varianta Irinei Movilă, eu am văzut-o jucată de Monica Davidescu. O femeie îndurerată și condamnată la eșec pe toate planurile, ea se desfășoară amfitrionic, ca un păianjen care-și pregătește cu atenție plasa pentru fiecare pradă (sunt și proiectate pânze de păianjen pe scenă și în sală), însă cu o mare doză de falsitate, adesea între erotic și vulgar, pentru ca în final să fie înghițită de resemnare și banalitate.
La capitolul interpretare, cel mai mult mi-a plăcut trio-ul Gavril Pătru – Raluca Aprodu – Crina Semciuc, așa cum a imaginat regizorul personajul complex Gaev-Varia-Ania, în calitatea lui de posibil salvator moral al familiei. O combinație de inocență, naivitate și speranță de schimbare dinspre Ania, temperate din când în când de rigiditatea și luciditatea Variei, însă hrănite mereu de unchiul imatur, care se complace în viața lui inutilă la moșie dar se preocupă constant de îngrijirea speranțelor tinerelor. În vacarmul din jurul lor, ei salvează și se salvează împreună și pe rând, ca ultimele aparențe ale bunei-cuviințe. Cel mai consistent articulat este rolul Variei, o minunată Raluca Aprodu care se sacrifică pe altarul familiei, sprijinită de o variantă inocentă și ludică a unui Gaev minuțios construit de Gavril Pătru și de o suavă și ingenuă Ania, interpretată (pe alocuri poate exagerat) de Crina Semciuc.
Al doilea triplu-personaj e trio-ul amoros Iașa (Silviu Mircescu) – Duniașa (Ana Covalciuc) – Epihodov (Idris Clate), o definiție a superficialului, separat și împreună. Ana Covalciuc joacă aproape ca un bufon, cu accente duioase, la limita fragilului, drama alegerii pe care o are de făcut Duniașa între Epihodov (bărbatul normal, care-și dorește o existență simplă și onestă, căruia dragostea îi închide ochii, cuminte pus în scenă de Idris Clate), căruia nu-i oferă șansa la dragoste, și bărbatul superficial, Iașa (care urmărește doar aventura, un lacheu obraznic, snob și fără scrupule, un Silviu Mircescu fermecător, mereu iscoditor, mereu în stare de veghe), care o va abandona în cele din urmă.
Studentul Trofimov e interpretat cu emfază de Rares Andrici, care reușește să dea viață unui personaj prins între intențiile arzătoare de a schimba lumea, declarate prin sloganuri, și neputința absolută, manifestată prin inerție și indolență asumată. Capriciosul Piscik e adus inteligent în cheia providențialului de Vitalie Bichir. E omul care încearcă să se adapteze mereu la prezent, fără să se lase afectat de isteria din jur, își plătește datoriile și trăiește cu încredere, nădăjduiește și chiar are noroc. El este prezentul care i se opune lui Firs, demult inutilul servitor al familiei, uitat încuiat în casă la vânzarea moșiei, reprezentant absolut al trecutului. Un Mihai Constantin gârbovit, care aproape se târăște prin scenă încercând să joace bătrânețea lacheului, bolborosind și boscorodind pe toată lumea, lovind aerul cu pumnii, repetând inutil gesturi și drumuri fără scop prin spațiul de joc și prin viața care nu mai are sens și în care a rămas, fără posibilitate de salvare, captiv.
Am lăsat intenționat la urmă personajul Charlottei Ivanovna. Sau definiția Livezii ca iluzie. O propunere absolut incredibilă. Întruchipat de un bărbat, István Téglás în costum androgin, un spumos și dinamic bufon care face mereu scamatorii, el reprezintă poarta celorlalți spre lumea magică a imaginației, care substituie realitatea cruntă în care sunt nevoiți să trăiască. Un maestru al ceremoniei decadenței aristocrației ruse care se prinde mereu în mici pariuri de modificare a realității și renunță la fel de des la ele, de ale cărui farse se agață cu toții pentru a evada din inevitabil. Spectatorul rămâne mereu în stare de alarmă și mobilizare în preajma Charlottei, încercând să se prindă în momentele de prestidigitație sau iluzie, în ritmul aiuritor în care aceasta învârte simbolic caruselul personajelor cehoviene, cu atât de multe nuanțe, în livada înflorită care stă să moară.
Livada-larmă este rezultatul final al acestui proiect al Naționalului bucureștean. Așa arată datul pe după vișinii georgianului. Totul freamătă în această livadă a lui Doiashvili, deși toate personajele reclamă că își doresc să doarmă. Pe muzica antrenantă a lui Nikoloz Rachveli Mamanishvili, care potențează zgomotul intrărilor și ieșirilor în burlescul propus pe scenă. Topoarele bat în final toaca sorocului, doborând vișin după vișin, în pregătirea terenului moșiei pentru construirea vilelor de lux pe care le va ridica Lopahin pe acest loc. Poate doar lumina, scăzută pe tot parcursul spectacolului, să încerce să mai tempereze uneori elanul delirului de peste trei ore din acestă livadă, dar asta doar ca o precizare temporală pentru acțiunea piesei, în ton cu decorul și costumele.
Așadar, la vișinii lăudați de la Național, nu vă duceți cu sacul. Luați însă cu voi o traistă mică de răbdare. Și musai un suflet deschis.
Livada de vișini de A.P. Cehov
Teatrul Național “I. L. Caragiale” București
Traducerea: Mașa Dinescu
Asistent dramaturgie: Corina Druc
Regia: David Doiashvili
Scenografia: Tamara Kvesitadze, Gabi Albu
Asistent coordonator: David Murman Kartozia
Asistent regie: Laura Grosu
Coregrafia: Florin Fieroiu
Muzica originală: Nikoloz Rachveli Memanishvili
Regia tehnică: Costi Lupșa
Distribuția :
Liubov Andreevna Ranevskaia: Monica Davidescu / Irina Movilă
Ermolai Alekseevici Lopahin: Ioan Andrei Ionescu
Varia: Raluca Aprodu
Leonid Andreevici Gaev: Gavril Pătru
Ania: Crina Semciuc
Charlotta Ivanovna: István Téglás
Boris Borisov Simeonov – Piscik: Vitalie Bichir
Firs: Mihai Constantin
Duniașa: Ana Covalciuc
Semion Panteleevici Epihodov: Idris Clate
Piotr Sergheevici Trofimov: Rareș Andrici
Iașa: Silviu Mircescu
Durata: 3 h 30 min
Luciana Antofi - eseuri teatrale 