Chef de joc și de joacă pe cea mai serioasă temă a umanității. Dragostea. În trei seri de “Constelații” (2, 3 și 4 februarie), cea mai nouă premieră a Teatrului Act.
Un bărbat și o femeie, Roland și Marianne, încearcă să rezolve ecuația întâmplării care-i aduce și îi face să rămână împreună. Un singur cuplu, o singură iubire, un infinit de cărări pe care pot să apuce.
Un regizor-actor și o actriță, Radu Iacoban și Ana Ularu, rezolvă ecuația prin mai multe metode, predându-ne cu grijă în seama multiuniversului, într-o lecție de cosmologie cuantică servită cu miere și radiații.
Forță și candoare în montarea lui Radu Iacoban. Două minți vii, două trupuri pline de vibrații, freamăt nesfârșit și multe sentimente, prin care se atrag și se resping încontinuu, în câte o nouă șansă la câte un nou viitor posibil, într-un dans emoțional complex în care se prind cu spectatorii. Repetiții, revelații, cumpene, o multitudine de întorsături inteligente. Ale textului dramatic și ale jocului celor doi talentați actori. Ale rostirii și mișcării scenice. În universurile multiple care izvorăsc la fiecare intersecție a întâmplării noastre în universul cunoscut, inclusiv în cele 90 de minute petrecute în sala care găzduiește acest spectacol.
O bijuterie teatrală, în care sunt condensate viața și dragostea, cu toate posibilitățile lor. A da și a primi. A iubi și a fi iubit. A înșela și a fi înșelat. A respinge și a fi respins. A răni și a fi rănit. A părăsi și a fi părăsit. Într-un ansamblu inimaginabil de combinații în aceste universuri paralele.
“Dacă există orice univers posibil, deci orice viitor posibil, fiecare alegere a ta, fiecare pas pe care-l faci – sau nu – determină pe care dintre viitorurile astea vei ajunge să le trăiești. E ca și cum ai da cu zarul de șase mii de ori.”, spune ea.
Tu, spectatorul, oricare el sau ea din oricare univers, te vei afla mereu, conștient sau nu, în câte o intersecție. Prins într-un board-game, cu zarul în mână, într-o partidă care nu se va încheia niciodată. În multiuniversul cuantic, în mulțimea ipotetică de posibilități care cuprinde tot ceea ce există și poate exista: totalitatea spațiului, a timpului, a materiei și a energiei. Și constantelor fizice și legilor care-l descriu. Inclusiv a celor umane. Despărțirea, uitarea, boala sau moartea își pierd în acest multiunivers armura amenințătoare. Nimic nu atestă existența liberului arbitru. Suntem doar niște particule. Care pot să dispară oricând, împreună cu toate cuvintele din universul cunoscut. În care timpul nu contează. “Regulile de bază ale fizicii nu au un trecut și un prezent. Pentru atomii și moleculele din noi, timpul nu există. E irelevant. Toți avem tot timpul pe care l-am avut dintotdeauna”, spune Payne, pe aceeași voce a Mariannei.
În acest atemporal magic se înfige cu precizie un pseudo-spațial asortat excelent de Tudor Prodan. Decorul (noir) e în primul rând o convenție de non-culoare. Aparent nimic din spectrul vizibil nu poate fi perceput de ochiul spectatorului, poate doar niște posibile contururi ale unor obiecte decorative.
Lipsa tuturor culorilor (sau poate combinarea mai multor pigmenți care absorb toată lumina, de orice culoare), e întreruptă din monotonie doar de proiecția de nano-lumini din această galaxie dramatică (un cer revărsat dibaci pe scenă și în sală de Bogdan Gheorghiu) și de un element din costumul personajului feminin. O eșarfă colorată. Care particularizează, însoțește, acoperă sau dezvăluie. Excelentă alegere a metaforei.
La o privire mai atentă, acest spațiu aparent minimalist, plin de obiecte, tot negre, agățate pe un singur perete, devine unul multifuncțional. O însoțire a permutărilor din relația umană pe care o dezvoltă personajele, scenografia este o declarație de ergonomie și de condensare a întregii existențe într-un spațiu la fel de irelevant ca și timpul în care trăim, numai pentru a apuca unul dintre viitorurile posibile.
Și din care ne extragem în final plini de emoție doar cu prezentul în buzunare. În singurul univers pe care-l credeam cu putință.
P.S.
Piesa este la a doua punere în scenă în București, după cea a lui George Dogaru anul trecut la Teatrul de Artă. Spectacolul „Constelații” în regia lui Radu Iacoban a avut premiera în acest sfârșit de săptămână.
Nick Payne este un dramaturg britanic (născut în anul 1984), cel mai tânăr câștigător al Premiului pentru teatru oferit de Evening Standard pentru piesa Constellations. Prima montare a acestui spectacol a avut premiera absolută în ianuarie 2012 pe scena teatrului Royal Court din Londra. În urma succesului, spectacolul a fost preluat de teatrul Duke of York din West End („cartierul” teatrelor de elită din Londra), iar în ianuarie 2015 a avut premiera americană pe Broadway, avându-I ca protagoniști pe Jake Gyllenhaal şi Ruth Wilson. “Povestea lui Nick Payne este jucăuşă, inteligentă şi plină de idei şi, în același timp, trezeşte o puternică emoţie.” , a scris la acea vreme Daily Telegraph.
„Constelații” de Nick Payne
Teatrul ACT
Regie: Radu Iacoban
Distribuție: Ana Ularu (Marianne) și Radu Iacoban (Roland)
Scenografie și video: Tudor Prodan
Light design: Bogdan Gheorghiu
Luciana Antofi - eseuri teatrale 