Radu Afrim. „Calul care mergea călare“. Viața ca realitate și ca proiecție a realității. Cinematograful în teatru. Sau Afrim în Afrim. Așa cum caută și se caută. Cum e acum și cum își aduce aminte. Cum visează și cum își pune visele în scenă.
„This is my song“, cântecul lui Charlie Chaplin din 1966, cunoscut românilor din genericul Telecinematecii, e un soi de declarație de identitate și poziționare a regizorului pe temele unei superbe comedii negre a unei autoare poloneze contemporane, „Între noi e totul bine“, o satiră socială valabilă în orice țară din fostul bloc comunist al acestui colț de Europă. Textul Dorotei Masłowska este foarte puternic. Un holocaust postbelic de factură comunistă care are drept scop exterminarea individului prin suprimarea lui identitară.
Criza de identitate în vremea capitalismului sălbatic înseamnă în mâinile ludicului regizor român haos, debandadă, grotesc, trivial, kitsch, apocaliptic și post-apocaliptic, dar mai ales halucinație, într-un vizual deșănțat, suprarealist-absurd, cu care ne-a obișnuit. Ce e fascinant la universul afrimiam este că toate aceste vulgarități dense puse una lângă alta creează un stil șocant, greu de împrietenit cu spectatorul, în care aluneci cu reținere și teamă, dar pe care, odată căzut în convenție, e greu să-l părăsești. Te urmărește și te bântuie zile bune după vizionarea unui spectacol. Te amuză, te enervează, te intrigă, pe scurt, nu te lasă indiferent. Pentru că oricare ar fi tema oferită (nu cred că există vreo alegere să nu aibă substrat politic), variațiunile pe care le propune sunt strâns legate de om și de cea mai profundă intimitate a lui. Umanul lui Radu Afrim țipă, se zvârcolește, incită, răscolește, se împopoțonează, se dezbracă, se travestește, e frivol, vorbește vulgar și se mișcă lasciv sau obscen, adică sparge convenţii.
Învoiala de această dată este spațiul polonez, ca filozofie a posibilului și concretului. O perspectivă cred eu evreiască a metaforei Poloniei și „polonejilor” (altfel transmutabilă oricărei națiuni din zonă), altă dată atotputernici, care, fiind tot mai puțini, au fost forţaţi să devină nemţi, ruşi sau alte naționalități, să vorbească alte limbi și să se obișnuiască, în lipsă de soluție, cu resturi de la masa acestor națiuni bogate care i-au cotropit…
Comunicând într-o limbă ciudată cu inflexiuni poloneze, personajele te întâmpină în bric-à-brác-ul năucitor inventat de Irina Moscu, un spaţiu suprarealist plin de mobile vechi, gunoaie și afișe de cinema, boarfe murdare și borcane goale, instrumente muzicale și cutii de conservă, un ecran de proiecție și scaune dintr-o sală de spectacole, o cămară-latrină cu vizual idilic în fundal și o plajă murdară în fața scenei. Și cartofi.
O extragere cu precizie a unui social haotic ce va fi dezvăluit într-un cocktail dramatic colorat și facil. O evadare din real, unde declarativul se preface că nu e politic, care va releva nebănuite și nenumărate perspective ale umanului. În acest spațiu îngrozitor, trăiesc, visează și își evocă amintirile personajele vulnerabile și complexe din lumea propusă. O fetiță, o mamă, o bunică, un unchi, o vecină. În a căror lume pătrund episodic personaje aiuritoare. La ușa lor bate mereu al Doilea Război Mondial, cu traumele care le-au marcat existența, cele pe care le-au trăit sau le-au fost povestite. Războiul ca reper e doar contextul pentru a sfredeli în aceste suflete chinuite. Unii au murit, alții au uitat să se mai nască. Non-viața ca premiză are drept consecință non-spațiul („marş în lipsa ta de cameră“, îi spunde de câteva ori mama fetiței). Trecutul, un ursuleț de pluș purtat pe aripile unor avioane de hârtie, alunecă amețitor pe fluviul Vistula, bate la ușa prezentului care se relevă din sacoșe Lidl de 1,5 zloți și se proiectează într-un viitor dezirabil în confort de tip Ikea.
Groaza, lipsurile, foamea și frigul traduc incertitudinea morală, socială și sexuală în care se dezvoltă de-a valma această lume, unde totul pare redundanță și pleonasm, din care se încearcă salvarea sau construirea unei identități cu trecutul și prezentul pe care le are la îndemână.
Și ea e realizată dibaci de Radu Afrim, în complicitate cu actorii. Personajelor dintr-o existență relativă (care se trezesc şi pleacă la muncă prea devreme ca să fie ajungă prea târziu și viceversa) li se găsește un manual de folosire a haosului, o poveste de spus, câte un monolog ofertant. Nu mereu la aceeași înălțime, dar cel puțin funcționale sau complementare în cel mai rău caz. E o dorință uriașă de a transmite foarte multe idei (și Afrim are din belșug) pe fiecare voce în același timp, încât, în câteva momente, spectacolul le sugrumă, anihilându-se unele pe altele. Nu însă în chip important în economia spectacolului.
Textul oferă partituri consistente tuturor, dar viața construită de spectacol este văzută prin ochii unei fetițe și a unui regizor de film, ambele roluri interpretate cu mare finețe de Dorina Chiriac. Punct și contrapunct. „Fetiţa metalistă” (un copil nevinovat, victimă a unei societăți bolnave, reprezentanta noii generații, dezrădăcinată și consumeristă, care vrea să se debaraseze de trecutul vinovat al familiei și să trăiască în Europa civilizată), rol în care excelează în asumarea și transmiterea emoției personajului, și scenaristul-regizor al filmului „Calul care mergea călare”, interpretând de această dată în travesti un personaj-simbol al clișeelor din bucătăria cinematografiei est-europene, creatorul de film manierist și neînțeles, exotic, multi-premiat în festivalurile occidentale de gen. O actriță de mare forță, o Dorina Chiriac cu o sumedenie de nuanțe: fragilă pe aripile unui avion uriaș de hârtie, tulburător de rațională în descrierea realității sociale poloneze, ludic-superficială în susținerea angoaselor creatorului de cinema.
Candidă în scena în care se dezice de familie și de lumea strâmbă din care până și animalele au fugit să se ascundă în pădure, ea vorbește apoi despre sărăcie, intoleranță și destabilizarea identității naționale, fetița pe care o interpretează urlându-și cu disperare neputințele pe care le conștientizează („deci nu-i destul că nu sunt în stare, dacă mă mai și întorc în câmpul ăsta de cartofi, în care domnesc sisteme bolnave, noțiuni bolnave, relații bolnave și conflicte bolnave”…), pentru ca în monologul de final, unde este încă și mai puternică, să ne ofere concluziv cheia trecerii între cele două lumi: „deci nu-i de ajuns că sunt orfană, dar nici măcar nu sunt, nici n-am existat vreodată, și așa e mai bine pentru toți, dar mai ales pentru regizorul filmului”…
Partenerul ei principal de scenă în acest non-existențial și în filmul lui este Marius Manole, excelent distribuit în bunica fetiței, cu care dezvoltă un parteneriat superb pe parcursul spectacolului, și actorul-vedetă din filmul regizorului-scenarist. “Bătrânica atipică” este interpretată senzațional în travesti, întruchipând un personaj fantomatic, ancorat în trecut, ironic și sarcastic, totuși suav și tandru-protector în relația cu nepoata, zugrăvit în multe tonuri de talentatul Marius Manole. Și chirurgical emoționant în scena zguduitoare în care descrie, alături de nepoată, ororile războiului la care a luat parte, vorbind cu resturile unor trupuri: „Am să-i spun totul mamei tale, când îi voi găsi fața oglindită în oglinda pe care o ține încă în mâna smulsă”…
În contraofertă, acest impresionant Marius Manole ne relevă, pe o partitură mai săracă, un personaj caricaturial, superficial și grotesc, un star de film plin de aere, un clișeu al vedetei de cinema mic. Ca și în cazul Dorinei Chiriac, el confirmă încă o dată, dacă mai era nevoie, harul cu care a fost înzestrat de natură, dar și capacitatea de a construi și susține cu precizie, de această dată chiar în paralel, personaje dintre cele mai diverse.
Halina, mama care a trăit ororile comunismului postbelic, este interpretată de Liliana Ghiţă, actriță a Teatrului „Maria Filotti” din Brăila, o obișnuită a universului afrimian. Ea construiește cu precizie o femeie care vânează orice șansă la chilipir, particularizată prin limbajul sărac, asumat agramat, și suficiența cu care a înzestrat-o societatea socialistă. Mama este un personaj-context, care prezintă premiza crizei de identitate în care se află națiunea și familia ei, dar face și legătura între personaje, între vechi și nou, între indiferență și dorință de supraviețuire, între posibil și iluzoriu.
Istvan Teglas, copilul fascinant al Naționalului bucureștean, interpretează spumos și limpede ciudatul personaj Istvang Spiewa, dar joacă la fel de precis o serie de alte personaje episodice (un artist de cabaret, o dansatoare de muzică populară, o vedetă de film), cu aceeași plăcere cu care l-am văzut mereu pe scenă. Este și cazul Nataliei Călin, care îi dă viață Boženei, vecina cu ochelari mari, grasă cât un porc. O face într-o manieră excepțională, construind un personaj consistent, dinamic, simpatic și plăcut, cu mare priză la spectator.
Cezar Antal de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, muzicianul care-l întruchipează pe unchiul Maurycy, iese în evidență de la început la pupitrul vechi de la care îi primește amfitrionar pe toți ceilalți în spațiul de joc, dar mai ales în momentele muzicale ale spectacolului, iar Florentina Ţilea, care joacă mai multe roluri mici, se remarcă în cel al reporteriței sexy şi stupide („ești proastă” îi tot repetă savuros Marius Manole – Actorul), care intervievează echipa multipremiatului film.
Toate aceste personaje se identifică teribil cu spaţiul în care locuiesc și se joacă, oameni nereciclați rămași captivi într-o lume second hand. Adică un nou proiect de colaborare de success Afrim-Moscu, expediat cel mai bine în două metafore teribile: cartofii și revista glossy. Aruncați de Irina Moscu aiurea în spațiul de joc, aflăm că primii sunt o trimitere la lumea închisă în acest univers înapoiat, ținut pe loc în zeci de ani de comunism, ce nu-și poate depăși condiția și nu va reuși niciodată să prindă din urmă lumea civilizată („în Franța se mănâncă baghete, în Anglia pesmeți, în Germania chifle, în Italia macaroane, numai în Polonia se mănâncă, nu știu de ce cartofi”, spune cu durere fetița).
Revista veche de acum un an poartă provocator titlul „Nu pentru tine”. Găsită de mamă într-o pubelă, ea face un tur al personajelor și reușește să unească în batjocură trăsăturile lor comune de perdanți. Le mai rămâne doar lumea promisă sau recondiționată cinematografic în „Calul care mergea călare“, o lume în care se poate discuta sincer cu wc-ul despre noul Domestos, în care una cu ochelari ar face bine să-şi radă păsărica și să-şi cumpere lentile de contact ca să poată naște un soţ şi copii, în care se poate prezenta întocmai conținutul unei poșete de vedetă, din care nu trebuie niciodată să lipsească guma de șters, utilă mai ales la părul pubian…
Adică o lume fără nicio posibilitate de a se salva, de care se izbește în final nasul fetiței, opintit în zidul crescut în dreptul ușii.
În concluzie, cum spune regizorul de film din piesă, „să nu-mi zică cine ştie ce critic de la coada vacii că las spectatorul fără nici o speranţă“. Afrim ne-a lăsat. Dar habar nu avea la premiera acestui spectacol că plătise spectatorilor în avans niște contribuții pentru dreptul de autor, creditându-l cu o realitate pe care încă nu o câștigase… Cel puțin așa arăta azi la prânz nebunia afrimiană de aseară de pe scena Sălii Pictură a Naționalului, în aripile avioanelor de hârtie confecționate din Declarația 600, lansate de protestatari la Ministerul de Finanțe…
„Între noi e totul bine“ de Dorota Masłowska
Teatrul Național “I. L. Caragiale” București, Sala Pictură
Traducere: Sabra Daici
Regie: Radu Afrim
Scenografie: Irina Moscu
Asistent scenografie: Iulia Gherghescu
Muzică live: Cezar Antal
Sound design: Călin Țopa
Univers sonor: Radu Afrim
Light design: Roxana Docan
Artist video: Dimitris Palade
Regia tehnică: Costică Lupșa
DISTRIBUȚIE:
Fetița metalistă, Regizorul: Dorina Chiriac
Halina, mama: Liliana Ghiță
Bătrânica apatică, Actorul: Marius Manole
Bożena: Natalia Călin
Monika și alte roluri: Istvan Teglas
Reportera și alte roluri: Florentina Țilea
Unchiul Maurycy: Cezar Antal
Data premierei: 27.09.2015
Durata: 1 h 45 min, fără pauză
Luciana Antofi - eseuri teatrale 