Te trezești singur în colivia ta de fier, în care ai fost condamnat să-ți petreci restul vieții. Până când vei muri de foame. Știi că ai comis o crimă, dar nu-ți aduci aminte care anume. Și nu poți citi eticheta care ți-a fost lipită pe grilaj. De cealaltă parte a răscrucii, o colivie de „Violator” cu un schelet prăfuit și alta în care se află un bătrân pe moarte sub verdictul „Ucigaș”. Îl rogi pe cel încă în viață să-ți citească și ție crima și se arată dezgustat. Cei care trec pe lângă colivii se roagă pentru sufletul violatorului mort și hrănesc ucigașul, dar pleacă plângând când îți descoperă secretul. Până la urmă ești împușcat drept în inimă de un călăreț care s-a oprit să elibereze bătrânul, apoi a aflat care e crima de care ai fost acuzat. În timp ce viața se scurge încet din tine, îți dai seama că nu vei apuca să afli de ce ai fost condamnat…
Ți-aduci aminte că ai scris povestea asta. „Ce ţineai în mână când ai murit? O poveste. O poveste mai bună decât oricare din poveştile mele.” Pe altarul acestei situații dezirabile ard în trosnete unele dintre cele mai inteligente povești horror ale tale. Ești Katurian Katurian Katurian, scriitorul. Nicio glumă, așa te cheamă. Părinții tăi erau oameni amuzanți.
„Un scriitor dintr-un stat totalitar este interogat în legătură cu conținutul macabru al poveștilor sale și cu similaritățile dintre acestea și o serie de crime petrecute în orașul în care trăiește. (…) Aș vrea să am un stilou acum. Aș face o poveste decentă din asta. Dacă nu ne-ar executa într-o oră… ”. Asta crede Katurian, protagonistul din „Omul pernă”, scriitor într-un stat totalitar fictiv, care-și așteaptă sentința pentru poveștile sale. Pe noi ne ajută Eugen Gyemant să descoperim ce anume stă scris pe eticheta coliviei lui de la teatrul Act în aproape două ore de spectacol după piesa lui Martin McDonagh. Poveste cu poveste. Dintr-o comedie neagră contemporană, cu accente de thriller noir. Suspans, umor, magie, sarcasm. Sau o încercare de paralelă teatrală la un parcurs cinematografic pe ruta Alfred Hitchcock – Quentin Tarantino – Tim Burton – Robert Rodriguez.
„Omul Pernă” este un excelent spectacol-anchetă. Asupra condiției scriitorului și operei sale. Și felul în care aceasta este concepută, agreată, impregnată de ceea ce i se întâmplă în viață. În viața reală și/sau viața literară. O anchetă asupra exercițiului de introspecție a artistului, ale cărui rezultate, odată consemnate și făcute publice, creează modele. Împreună cu care vine responsabilitatea. Acolo unde se trasează granița de la care începe ficțiunea. Unde creația supusă regulilor întâlnește libertatea totală. Și de unde publicul o primește și și-o însușește. „Este o artă poetică pentru ce înseamnă contemporaneitatea în teatru sau în literatură, în acest moment. Un labirint de răsturnări de situaţie, ca o ghicitoare al cărei răspuns se transformă în continuu, transformând odată cu el şi datele ghicitorii”, spune regizorul Eugen Gyemant. „E un manifest subtil, ironic, pentru dreptul de a încălca orice regulă, în favoarea plăcerii pe care o provoacă jocul, de orice fel ar fi acesta.”
Jocul este aici fără cusur. Nu numai al textului cu cititorul și al regizorului cu spectatorul, dar mai ales jocul celor patru actori. Conduși cu mare precizie, pendulați mereu între întuneric și lumină, între bine și rău, între corect și imoral, între naivitate și luciditate, Ionuț Grama, Dan Rădulescu, Lucian Iftime și Cătălin Babliuc au ocazia să construiască personaje consistente, pline de farmec și nuanțe, care reușesc mereu să surprindă.
Scriitorul cvasianonim Katurian este interpretat de un Ionuț Grama cald, bun și naiv, cu dese rătăciri în visare sau patimă, dar care atinge pe alocuri accente la granița cinismului, pe care nu le intuiești în personaj. La un nivel mai complex, celălalt personaj naiv al piesei, Michal, fratele scriitorului, un tânăr cu nevoi speciale, se bucură de interpretarea minunată a lui Dan Rădulescu, care a și câștigat cu acest rol premiul pentru cel mai bun actor la ediția din 2016 a Festivalului Internațional de Teatru Undercloud. Bolnavul candid, inocent, într-un pulover roșu cu Albă-ca-Zăpada, cu o cariocă sau o cretă în mână, el joacă și se joacă întruna și pare consumatorul ideal de poveşti, chiar și macabre, pe care le asimilează într-o manieră mult diferită față de restul lumii.
Cei doi detectivi, Tupolski şi Ariel, polițistul bun și polițistul rău care conduc interogatoriul halucinant al fraților Katurian, sunt aduși la viață într-un mod foarte inteligent de Gyemant. Într-un ritm intens, care alternează ager tăceri semnificative cu larmă atent construită până la câteva momente de vacarm la limita delirului, într-un limbaj dur sau chiar trivial, îmbibat de metafore surprinzătoare, cei doi se completează fantastic și chiar inversează uneori rolurile, perfect așezate pe scriitura plină de profunzime a lui McDonagh.
Lucian Iftime îl interpretează fermecător pe detectivul Tupolski. Calm, ager, viclean, subtil, sarcastic, cu un defect motric vizibil (un handicap la picior) el reușește să îmbine un foarte inteligent joc de limbaj și priviri cu o extraordinară expresivitate corporală. Memorabil momentul scenic în care, încercând să smulgă confesiunea lui Katurian, el construiește „Povestea băiețelului surd aflat pe căile ferate mari și lungi. Din China”, pe care personajul pe care-l interpretează o creează ca suport întru susținerea și demonstrarea importanței poveștilor în emiterea unei concluzii pertinente în verdictul pe care-l va primi scriitorul.
În rolul poliţistului dur Ariel am văzut un încântător Cătălin Babliuc (în alte reprezentații acest rol e interpretat de Andrei Seușan), sigur pe sine, coleric, agresiv în limbaj şi acţiunile asupra martorilor. Ce face savuros Babliuc este felul în care își construiește scenic și își motivează mereu într-o rostire plină de inflexiuni demonstrative actele de violență, justificându-le prin misiunea pe care o impune poziția lui, respectiv grija pe care trebuie s-o poarte celor lipsiți de apărare.
În încercarea disperată de a dezlega misterul acestei anchete dificile, cei doi se prind într-un soi de competiție a smulgerii de dovezi și mărturii, ceea ce implică alternarea și etalarea unei impresionante varietăți de calități actoricești. Mai ales că misiunea lor e foarte grea și plină de subtilități, în special literare. În timp ce textul piesei încearcă să stabilească dacă este sau nu o crimă să scrii o poveste și să dovedească cum că este nevoie de anumite restricții, ei trebuie să apere „securitatea statului, securitatea orice-ului in general. Nici măcar nu le-aș numi restricții. Le-aș spune reguli de ghidare”, afirmă la un moment dat Tupolski.
Reguli de ghidare într-o experiență plină de durere, tristețe, frumusețe, inocență, candoare, emoție viscerală, teroare, groază, abis. Ale fiecăruia dintre personaje. Poveștile sunt doar hârtie. Nu și viețile personajelor. Nu și copilăriile lor triste, care fac posibilă scrierea unor povești triste. Nu și responsabilitatea creatorului și consecințele actului artistic. Nu și condiția artistului în regimul politic în care se desfășoară. Nu și ceea ce este nevoit să facă pentru a-și face cunoscută sau a-și salva opera. Odată cu părăsirea imaginarului și cu acțiunea propriu-zisă, apar și consecințele în lumea reală. Crima ipotetică e transferabilă sau justificabilă, la fel pedeapsa, penitența și raiul sau iadul promis după executarea pedepsei. Apare falsa mărturie, conștientă sau impusă. Și recunoașterea unor crime despre care nu știi nimic sau care nu s-au petrecut. Asta face dificil să alegi cu cine să empatizezi, pe cine să judeci, cui îi doreşti să fie pedepsit, de cine trebuie să-ți fie milă.
Într-un decor kafkian, asortat textului-anchetă, în care spectatorul participă efectiv la audiere, din spatele unor geamuri de sticlă/oglindă specifice unei săli de interogatoriu pe care-l recunoaște din filmele polițiste, de unde trăiește cu sufletul la gură fiecare răsturnare de situație, resimțind în același timp frustrarea de a nu putea interveni în vreun fel pentru a salva firul poveștii sau pentru a susține personajul cu care empatizează. Pentru excelenta scenografie a acestui spectacol, Maria Nicola a primit premiul Dada Undercloud pentru scenografie acordat de Iuliana Vîlsan.
Un spectacol provocator al emoțiilor, al răscolirii tuturor simțurilor, al cinismului și vulnerabilității fiecăruia dintre noi. Suntem suma poveștilor pe care le trăim sau esența literelor scrise în adâncul nostru de noi, de părinții noștri, de prieteni, de vecini sau chiar de necunoscuți, de locul în care trăim, de cărțile pe care le citim. Cel mai nevinovat accident al întâmplării poate transforma oricând un suflet neprihănit în cel mai mare călău.
Așa apare premiza vieții care nu merită trăită. Pentru că va eșua inevitabil în suferință. Așa apare arhitectura unei povești, construcția meticuloasă a unei drame umane. Și metafora Omului Pernă, care trebuie să arate așa, din cauza slujbei pe care o are. Aceea de a asista actul sinuciderii, întorcându-l pe individul hotărât să-și încheie socotelile cu viața înapoi în copilărie. Pentru ca un copilaș cu o viață îngrozitoare să evite să devină un adult cu o viață îngrozitoare care să moară într-un mod îngrozitor…
„Ne place să executăm scriitori. Dobitoci putem executa în fiecare zi. Și o facem. Dar dacă execuți un scriitor, transmiți un mesaj, știi? Ce mesaj anume transmiți nu știu, ăsta nu e tocmai domeniul meu, dar de transmis se transmite sigur un mesaj”, spune unul dintre anchetatori. Un verdict cu care suntem sau nu de acord. Și chiar dacă din patru-cinci sute de povești ale lui Katurian, doar vreo douăzeci au copii în ele, ei reușesc să agațe până la sfârșitul spectacolului eticheta pe colivia scriitorului: „Ucigaș de copii”.
„Omul pernă” este cea mai cunoscută piesă a lui Martin McDonagh. Textul a primit Premiul Olivier pentru „Cea mai bună piesă” în 2004 și are o nominalizare la Premiul Tony în anul 2005. Martin McDonagh a fost distins cu premiul „Critics’ Circle Theatre Awards” pentru debut în dramaturgie în 1996, iar în 2006 a câştigat Premiul Oscar pentru „Cel mai bun scurt-metraj de acţiune” cu filmul „Six Shooter” pe care l-a scris şi regizat.
„Omul pernă” este un proiect realizat de Fundația Calea Victoriei, conceput de Roxana Crișan și finanțat de ArCuB prin programul cultural “Ești București” 2015.
Următoarea reprezentație a acestui spectacol va avea loc vineri, 23 februarie, de la ora 19.30.
„OMUL PERNĂ” de Martin McDonagh, tradus de Eugen Gyemant
Teatrul ACT
Cu: Ionuț Grama, Lucian Iftime, Cătălin Babliuc, Dan Rădulescu și Teodora Iancu
Regizor și coproducător: Eugen Gyemant
Scenografia și grafica: Maria Nicola
Durata: 2 h 0 min (fără pauză)
Luciana Antofi - eseuri teatrale 