Se face că voinicul venea către palat
S-alunge-n luptă dreaptă pe zmeul vinovat
Că-l ține-n lanț pe Soare, în chip de preafrumoasă,
Și lumea-ntreagă prinsă în noaptea-ntunecoasă.
Și iată că viteazul doboară creatura
După o trântă cruntă, eliberând făptura
‘Nălțată-acum pe Cer și luminând pământul
Ce iar de primăvară și-a îmbrăcat veșmântul.
Rănit în confruntare, flăcăul stă să cadă
Și sânge cald se scurge ușor peste zăpadă
Topind covorul rece sub roșia-ncordare…
Din stinsa lui viață a răsărit o floare,
Vestind că sacrificiul făcut acum de el
Are să fie prins pe veci în ghiocel
Și-n firele alb-roșii ce își vor cere drepturi
La viață și iubire domnițelor în piepturi.
Citindu-i iar legenda, femeia îl visează
Și respirând în salturi dorința își trădează
De-a lepăda cu dânsul, încet, nouă cojoace
În timp ce cu simboluri începe să se joace
(Și țese-acum din ele și primul paradox,
De destrămat cu grijă până la echinox:
Cum poți să scoți la soare un suflet idolatru
Când ai la îndemână doar foi și cifra patru…).
Și s-au ascuns în iarba din vis numai ei doi,
Acoperind norocul cu frunze de trifoi
Și ancore fixându-le amorul ce dă ghes,
O cheie ce promite o cale spre succes,
Și stele aurii în care-i scris sorocul,
Coșari zâmbind sub scară ce vor să stingă focul
Și inimioare prinse în denumiri suave,
Ba chiar și gărgărițe și fluturi și potcoave,
De dat în judecată pentru vreo calomnie
Și c-au produs domniței atâta insomnie…
Și toate în speranța c-are să vie el,
C-o floare (o zambilă sau poate-un ghiocel),
S-o mângâie iar tandru pe creștet, când se scoală,
S-o apere de teamă, deochi, friguri și boală,
S-aducă sănătate, s-aline din alean
Și să sădească tihna promisă-n talisman…
Dar iată că duduia, trezită în coșmar,
Se prinde că amantu’-a redevenit coșar
Și nu alungă demoni, nu face vreo minune,
Nu schimbă-n giuvaeruri funingini și cărbune,
Nu e dispus să cânte sau să aștearnă vers
Și nici să deranjeze cumva vreun univers
Sau ce-a mai plăsmuit în vis, draga de ea,
Poate măcar o scoate diseară La Șosea
Să-i recondiționeze aceste minți sucite,
Cu alb și roșu strânse sub fire răsucite
Legându-i Sburătorul în chip de mărțișor
Ce și-a ascuns furișul în nodul protector…
Roșeața din obrazu-i o va trăda pe fată,
Când n-o putea ascunde plăcerea vinovată,
Căznindu-se sub zâmbet să nu zică nici mârc,
Când simbolul-pricină ajunge chiar pe sfârc…
Cu primăvara prinsă la modul semiotic
Înfiptă ferm în bluza cu imprimeu exotic
Se va-ntreba, desigur, cum naiba a scăpat
Onoarea nepătată în pieptul înțepat.
Luciana Antofi - eseuri teatrale 