Scriu pe bilețel o dorință. Mă port apoi ca și cum s-ar fi împlinit. Lumea nu are decât să ghicească ce-am scris, dacă-și dorește asta. Poate dacă am apucat să gândesc bine o dată, pot să gândesc bine mereu. Important este să-mi pun mereu întrebări. Să nu mă opresc niciodată. Nici măcar atunci când am primit dinainte răspunsurile. Dar nu pe cele potrivite le caut, ci pe cele care fac realitatea suportabilă. Ca în copilărie.
Unde se duce timpul când trece? Ce-ar fi dacă ne-am naște toți în aceeași zi? Cine face casa așa mică să o pună pe coperta revistei și apoi o face mare la loc? Unde se duc bunicile când se duc? Cum aperi ce-ți este drag? Dacă oamenii ar plânge împreună cu alți oameni, nu s-ar salva mai multe lacrimi?
Genul de întrebări pe care ți le poți pune când te numești Ami, ai nouă ani și ești personajul principal din piesa „Fetița soldat” a Mihaelei Michailov, una dintre cele mai gingașe și profunde scriituri ale vremurilor noastre. Asta înseamnă și că poți să-ți ții respirația patru minute și douăzeci de secunde, și să alergi fără să te oprești până la cofetărie, să mănânci o amandină și să fugi înapoi acasă tot fără să te oprești, dar și să ții minte șapte medicamente complicate după care te trimite bunica la farmacie (Su-metronidazol, Piracetam, Arcoxia și încă patru secrete). Că trăiești într-un univers al jocurilor și jucăriilor și poți să ameliorezi orice durere și să-i aduci lumii salvarea. Pe urmă mai vezi tu ce mai faci.
“„Fetița soldat” este o piesă despre politica afectelor. O piesă despre o fetiță care-și imaginează o întreagă lume, un complex de acțiuni de apărare pentru a-și salva bunica. O piesă despre o materie care nu se învață la școală: empatia. O piesă despre ce vrem să ne facem atunci când o să fim mari. Sau despre ce n-am apucat să ne facem pentru că oamenii mari ne-au făcut ce-au vrut ei. O piesă despre bunicile și bunicii care ne-au creat copilării solare, ajutându-ne să înțelegem ce-i cu lumea asta. O piesă despre copii care inventează cel mai tare joc de strategie: apărarea celor dragi. Pentru că solidaritatea și iubirea pot schimba ceva. Și pentru că neimaginată, schimbarea nu poate apărea. Fetița soldat este o piesă despre legături afective care nu se pierd niciodată”, mărturisește autoarea, Mihaela Michailov.
Și din acest text minunat a rezultat un spectacol terapeutic despre cum arată și cum trebuie să ocrotești iubirea. Necondiționată. Despre cum ne construim întreaga viața încercând să învățăm cum să ne ferim de pierderi. Mai ales de pierderea celor dragi. Despre cum fabricăm cu grijă iluzii. Ca să reparăm sau să îndreptăm realitatea care doare. Asta pentru că a încăput pe mâinile unei talentate regizoare debutante, Silvia Roman, care a reușit prin această punere în scenă să potențeze toate nuanțele pe care le propune piesa, într-un exercițiu de maximă sinceritate. “Un moment scurt de respiro, de reflecție, de sinceritate față de noi. Un amalgam de întrebări fără răspuns despre iubire, curaj, empatie, dor, viață și moarte prin prisma unei fetițe cu o imaginație imprevizibil de bogată și o curiozitate specifică vârstei. Un univers ludic, candid care cu siguranță ne va reactiva amintiri de demult. Un exercițiu colectiv de reîntoarcere la copilărie. Un spectacol despre și pentru toți cei care și-au dorit să salveze pe cineva drag, cu drag”, declară Silvia Roman.
Ea țese în aproape o oră și jumătate de spectacol, împreună cu fiecare dintre cele două actrițe care interpretează rolul lui Ami, Silvana Mihai și Cristina Juncu, un pled pentru a ne adăposti de frigul tuturor suferințelor inevitabile, o frică plămădită în noi încă din vremea copilăriei. Cele două Ami, oarecum la fel și foarte diferite în același timp, reușesc un one woman show puternic și candid în ambele cazuri. Pe Cristina Juncu am văzut-o acum aproape un an. Ea e Ami cea ingenuă, sinceră până la o naivitate lacrimogenă, care lucrează fin cu emoționalul spectatorului. Silvana Mihai, pe care am văzut-o în cea mai recentă reprezentație a acestui spectacol, este Ami cea ludică, energică, un complice permanent al suișurilor și coborâșurilor pe care le propune textul și situația scenică în sufletul privitorului. Fiecare dintre ele reușește să ducă foarte asumat, cu umor și sensibilitate, un spectacol despre inocență și maturizare forțată.
Și despre copilul din fiecare dintre noi. Așa cum l-am îngrijit la vârsta când trebuie să desenezi o floare fără să ridici creionul de pe hârtie și apoi o stropești cu puțină apă, să vezi cum crește. Dacă n-a crescut, înseamnă că ai ridicat creionul. Și, în general, dacă ai greșit, înseamnă că ai fost pe unde n-ai mai fost. Așa cum te-a învățat bunica. Pe vocea Marianei Mihuț, cea mai frumoasă dintre vocile pe care ne-ar putea vorbi astăzi din amintiri bunicile noastre plecate. Acolo unde se duc ele când se duc.
De aceea trebuie să te faci soldată. Să o aperi pe bunică, înainte de a fi prea târziu.
Și să fii convinsă că și fetele au putere dacă țin pumnul strâns. Dacă semnează un contract ferm și dacă elaborează o strategie minuțioasă de luptă pentru apărarea bunicii, care nu are voie să dispară. Și planuri perfecte de apărare, în funcție de caz. De urmat cu strictețe după semnalul bunicii, care zice „Au!”. Și dacă angajează o oaste de șaisprezece soldăței, conduși de Dep, soldățelul de plumb primit de la bunica când i-a venit vremea să treacă în alt buzunar. Și multe alte lucruri care prind viață în jocul micuței Ami, într-un puzzle de obiecte atent construite cu care se joacă fetița, azvârlite inteligent pe scenă de scenografele Bianca Veșteman și Sabina Veșteman. Obiectele pe care le are la îndemână orice copil în universul cunoscut, în căldura căminului în care prinde aripi și învață să zboare. Și care capătă puteri magice în imaginația lui. Așa cum poate fi ea completată de imaginile din filmul copilăriei personale, pe care spectatorul le derulează vizionând acest spectacol, ajutat și de proiecțiile (filmare și montaj video) lui Adi Bulboacă, dar și de muzica originală a lui Bogdan Balea.
O propunere dramaturgică emoționantă despre viață, moarte, educație, competiție, egalitate de gen, toleranță, reguli sociale, moștenire culturală, devenire. Așa arată această frumoasă producție a tinerilor pe scena din Sala Mică a Teatrului Național, realizată de Centrul de Creație și Cercetare „Ion Sava” în cea de-a treia ediție a programului Noua Generație – 9G (în cadrul căruia regizori și actori tineri propun Naționalului proiecte, din care sunt selectate și puse în scenă patru-cinci spectacole în fiecare an).
O poveste pentru toate vârstele și toate timpurile, impregnată de candoarea copilăriei, într-o numărătoare inversă din setul de reguli al celui mai serios joc, cel al vieții:
„… Nouă: te-ai mișcat, te-am văzut, te-am aspirat / Opt: îți văd mâna, îți văd nasul, sunt mai iute decât pasul…”.
Numărătoarea continuă. Pe vocea Marianei Mihuț. Adică a bunicii. De fiecare dată când o să-ți fie dor de ea, o să desenezi o păpădie în formă de bunică.
Așa să-ți ajute imaginația!
P.S.
O nouă variațiune pe una dintre cele mai importante teme ale sănătății unei societăți, educația, pe una dintre cele mai frumoase voci ale dramaturgiei românești contemporane, Mihaela Michailov. Un nume care nu ar trebui să lipsească din repertoriul unui teatru românesc de azi. Piesele ei („Amintiri din epoca de şcoală”, „Copii răi”, „Familia fără zahăr”, „Familia Offline”, „Interzis sub 18 ani”, „Profu’ de religie”, „Say it now!”) vorbesc esențial despre inițiere și devenire, despre educație, formală sau informală, și rolul ei pentru formarea unei societăți de care să fim mândri peste ani, despre identitatea individului și felul în care contribuie societatea la modelarea lui (ce va determina apoi aportul pe care el și-l va aduce la modelarea societății care l-a construit), despre norme și despre traiul în afara regulilor, despre alegeri, în definitive, despre libertate sau lipsa ei și felul în care o identificăm, ne-o luăm, ne-o asumăm. Poate vorbind mereu despre aceste subiecte vom reuși să ne depășim complexul de popor mic cu o cultură mică, o temă pe care Mihaela Michailov a exploatat-o în „Complexul România” (cu care a câștigat, în 2006, Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului, montată la TNB în 2008), în care s-a ocupat de perspectiva copiilor asupra societăţii (temă care nu făcea parte din preocupările dramaturgiei noastre și pe care între timp a dezvoltat-o împreună cu regizorul Radu Apostol într-o zonă de teatru educațional).
„Fetița soldat” de Mihaela Michailov
Regie: Silvia Roman
Fetița soldat: Silvana Mihai / Cristina Juncu
Vocea bunicii (înregistrare audio): Mariana Mihuț
Scenografie: Bianca Veșteman și Sabina Veșteman
Asistent Scenografie: Grigore Pușcariu
Muzica originală: Bogdan Balea
Sound design: Bogdan Balea
Video: Adi Bulboacă
Sunet: Daniel Octavian Nae
Lumini: Cristian Ciopată
Data premierei: 05.11.2016
Pauză: Nu
Program
11 martie 2018 ora 17:00 – Sala Mică
24 martie 2018 ora 17:00 – Sala Mică
Luciana Antofi - eseuri teatrale 