GÂND CĂTRE NICHITA

M-a învăţat curcubeul

cum se-ndoaie de după lacrimi,

întinzând spre mine o frunză

ca o mână cu degete.

Am atins cu sfială lassoul,

ochind atent bizonul de aer,

într-o promisiune eternă.

Mi-a dăruit apoi o stea de mare, un crab şi un delfin

– încă le mai car în spinare,

cu chipul nemângâiat,

în căutarea nisipurilor

de pe fundul unei mări

ce se va fi prefăcut deja

în păsări străvezii -.

Mi-am zis că trebuie musai

să îi dau ceva înapoi.

Cel mai potrivit mi s-a părut sufletul,

n-aș fi știut oricum să-l folosesc

fără ajutorul lui.

Așa m-am îndrăgostit

pentru totdeauna.

De o scară de serviciu, în spirală,

pe care urcă, ori coboară

doar câte un om, singur,

păzindu-și poarta,

ca nu cumva el însuși să fugă,

așteptat de tu, de mă,

de cifra patru mii

și de întreg,

de ghilotină,

de o pată de sânge,

trezită pe un tăiș de sabie, osos,

ce se apucă să predea

lecții simple

despre cub și despre cerc,

leagă nodul 23

și cade din sine în sine,

la orice oră la care sentimentele

încep să se bucure de viziune

căznindu-se să nelumească.

Dar El le-a spus deja pe toate

cu cele mai potrivite necuvinte

șoptite răspicat înspre mine

printre buzele înfipte adânc

în talpa unui picior

ce se apropie, încet,

șchiopătând.