PRONUMELE PERSONAL

– autoportret –

 

 

M-a născut un ea

când încă nu știam

ce este acela un pronume.

Am învățat mai întâi

să număr până la unu

și, convinsă de specia din care mă trag,

am devenit eu.

 

Totul era foarte simplu

când era numai despre mine,

dar pe nesimțite

m-am trezit că țin locul

substantivului propriu

la care am învățat să răspund.

 

Am început, aproape nefiresc,

să renunț la forma mea accentuată,

să mă, să mi, să m cu liniuță înainte sau după,

când l-am întâlnit pe el,

(doar genitivul și dativ posesivul lui

mă deranjau uneori)

și mi-am dat seama

că unu și cu unu

sunt la aceeași persoană.

 

Așa că ne-am și ne,

– eu pe mine mă,

tu pe tine te,

dar împreună –

ca un plural normal

al uneia și aceleeași persoane

de-aici și din oglindă.

 

Cei care ne cunoșteau

(sau doar înțelegeau din context

cine suntem)

ne spuneau simplu ei,

referindu-se, evident, la noi.

 

Mi-era greu să le opun rezistență,

mai ales că persoana a doua

m-a deranjat întotdeauna,

în special la plural,

deși eram deja sătulă

și de tu și să te

numai pe tine

până când politețea te-a înlocuit

cu dumneata.

 

Așa m-am hotărât

să renunț la pronumele personal

și să trec la lecția

despre pronumele reflexiv.