ÎNVIERE

 

Pe întuneric doar privim în sus,

În zile din apus până-n apus,

De frică de lumină, din utrenii

Ne-am transferat și ruga noastră-n Denii.

 

Veniți de peste an plini de păcate,

Ne-nfățișăm cu suflete uscate,

Rămase-n urma noastră, pe afară,

Și căpătâiele topite-n ceară,

 

Atenți măcar să nu lipsim la matimi.

Ne strecurăm cu grijă printre patimi,

Că poate nu se vede tot ce doare

Mișcat în pâlpâieli de lumânare.

 

Spălăm picioare, ca să ispășim,

În timp ce încercăm să înghițim

În sec, pâine și vin ascunse-n haină,

Furate de la Cina cea de Taină,

 

Le împărțim apoi către sărmani

De jenă, în grădina Ghetsimani,

De unde pare să se-aud-o rugă…

Dar e-ntreruptă brusc apoi de-o iudă,

 

Ce umple de rușine iarăși scafa

Purtată de la Ana la Caiafa.

Să scoată o esență de păcat

Din răstignire, hotărâtă de Pilat.

 

Tragem apoi de clopot,  ne-nchinăm

Și capul ne prefacem că-l plecăm,

Cântând prohodul, cu păcatele în vraf

Vârâte iscusit sub Epitaf.

 

Se-nconjură biserici și se-njură

Și-apoi c-o mână preparăm prescură,

În timp ce alta o păstrăm întinsă

Ca să se vadă lumânare-aprinsă.

 

Cu frici mărturisite la duhovnic

și spaimele salvate de ceasornic,

tot răul care n-a fost dovedit

sperăm că a trecut prin spovedit.

 

În ceas ce stă să scoată la Lumină

Până și cea mai inocentă vină,

Noi așteptăm, că poate va pleca,

ceva ce n-a fost spus la vremea sa,

 

Să nu ne prind-abia ieșiți din post,

Cum ne mișcăm prin lume, fără rost.

Ne-ncumetăm să mai cercăm o dată

Că vine săptămâna Luminată,

 

Când moartea calcă-n pinteni orice moarte

Să iasă viața, care ne desparte,

Și sufletul rămas cu argăsitul

Când doare cel plecat și nou sositul.