ETERNITATE

 

O frunte își reazemă dorința de o alta,

însoțindu-și tristețea de roşul privirilor însângerate,

tâmpla se lipește curioasă de tâmpla întinsă, gând în gând,

și tac frumos, o vreme, împreună cu ele.

Doar obrazul simte durerea

ce se prelinge udă și sărată printre pomeții lipiți

și frământă cu grijă toate simțurile,

sufletul se preface că n-a prins încă de veste

– mâna mângâie, tremurând, în lungul torsului ciobit,

cătând să țină țăndările laolaltă la fiecare zvâcnire,

fără să-ntrebe ce nu va afla niciodată -.

 

– Nu te aud, mi-e prea mare zgomotul, îi spune,

așteaptă să-mi dau inima mai încet.

– Nu te văd, mi-e prea întuneric, îi răspunde

(orbii nu cunosc violenţa culorilor şi a luminii).

 

Apoi, încetul cu încetul,

se închid unul în sinea celuilalt.

 

– Pe ce-ți bazezi stăpânirea de tine?

– Pe o scuturare de aripă.