PRIGONIREA DIN SLOVE

 

Când nu au mai rămas decât două cuvinte

am săpat o groapă adâncă, să le arunc acolo,

cu promisiunea să mă-ngrijesc de ele

după ce vor răsări iar,

vor prinde rădăcini

și vor naște alte cuvinte.

Pântecul ei a zămislit pe dată

șaptesprezece păianjeni uriași

care s-au pus pe țesut o pânză imensă

– poate să le lege fedeleș -.

 

Am privit cu îndoială,

dar le-am dat drumul în plasa lor

și am azvârlit prima cazma de pământ,

apoi alta și încă una,

acoperind cu grijă povara

din spinarea fiecărui fost cuvânt

– unul cu șase perechi de apendice,

altul cu picioare segmentate –

parcă tânjind la ziua

când va fi iar nevoie de dânsele

să plămădească noi înțelesuri.

 

N-am apucat să nivelez groapa

că a și răsărit prima lacrimă

– fără nicio vocală  –

și mi-am dat seama că aici vor crește

numai cuvinte pe care am să le tac.

 

Pentru cine mai vrei să naști slove?

m-am întrebat cu obidă.

Mi-am dat seama, într-un târziu,

că mă alungam din nou

sau doar tânjeam să mă mai joc

de-a v-ați ascunselea.

 

M-am așezat cu fața în țărână,

să număr cuminte până la trei mii șase sute

să aibă destul timp

să se ascundă.

După un ceas de visare,

când am deschis ochii

nu am mai văzut decât zidul

care crescuse între mine și lacrimă.

 

P.S.

Ceva ca un sâsâit sparge liniștea,

o fi vreo gâscă Emden sau poate Toulouse

domesticită de Nils Holgersson

dar nu e atât de minunată călătoria…

Ha, ha, ha, cine cotcodăceşte acolo?

Era doar o găină,

dar mie niciodată nu mi-au plăcut păsările de curte,

ajung mereu în oala sub presiune,

le e frică de flăcări…

Dar cui nu-i e frică de dragoste?…