TOVĂRĂȘIE

Când va fi să înceapă potopul,

propun să ne avântăm în larg,

fiecare în marea celuilalt,

într-o barcă găurită

cu o singură vâslă.

 

Cel mai frică mi-e de speranţă,

plutesc pe mările noastre

prea multe tonuri ale tăcerii

– exilul nu s-a petrecut niciodată către afară,

a fost mereu înăuntru -.

 

Când e liniște,

pe luciul lor se odihnesc stelele,

numai cele nenăscute încă

(cosmogenia e supremul volatil)

și cel mai ușor de agățat în pagaie.

 

Până să se scufunde barca

ne-am strădui în zadar să scoatem apa din ea,

mai bine ne-am juca de-a celălalt

și de-a noi, cei cu care

am putea sta la taifas.

 

Despre ce-am putea vorbi oare?

Despre orice,

asta ar trebui să ne facă trecerea mai frumoasă

– Dă-mi şi mie o legătură de mărar,

să-mi refac perspectiva.