LA TRÂNTĂ CU NICOLAE LABIŞ

Mi-e frică să mă lupt cu inerţia,

Mi-e groază să o las să mă învingă,

Să-mi râdă-n faţă crudă inepţia

De a lăsa poetul să-mi convingă

Silitul suflet, ce se cată-n spate,

Pe crestele privite dintr-un hău,

Să nu mai urce muntele de şoapte,

Să nu mai creadă niciunui flăcău,

 

Să n-aibă ochi de păsări sau de ciute,

De flori, de lună mată, de copii,

Să nu mai aibă tihnă să asculte

Nici muzici, nici candide poezii,

Să nu încapă-n-trânsul nici Nichita,

Sorescu, Blandiana sau Naum,

Să nu mai vrea să prețuiască clipa

În care i-a-ntâlnit, ori vreun acum,

 

Să-și ia adio de la castitate

Și toți pe care i-a făcut eroi

Că i-au zidit copilului eternitate

(Scuzați că-ntreb: a fost și pe la voi?…).

Să-l urmărească pân’ la bătrânețe

Tabloul cu desenul lui curat

Ce nu vrea să învețe vreo tristețe

Și nici s-ajungă mâine un bărbat…

 

Așa-i vorbea copilului din mine

Ce când va crește nu va fi la fel

Și nu-l va condamna nicio rușine

Că s-a dezis, încă de-atunci, de el,

Până m-am prins c-așa sunt toți copiii

Ce zbenguiesc încă prin noi, haihui,

Și m-am trezit că un străin din mine

Vorbește-n șoaptă cu străinul lui.

 

Nu mă certa! Nu-s chiar așa de rău, străine!

Mi-e teamă de neant și de nimic,

Vreau mai mereu justificări senine,

Nu m-amăgesc, am mai crescut un pic…

Aştept încă să fiu luat în seamă,

Să fiu iubit și ascultat și răsfățat,

Să nu-mi mai fie chiar așa de teamă

Că voi sfârși făr’ să fi apucat.

 

Mai caut încă urme pe potecă

Cale întoarsă să încerc să fac

Să nu rămână doar în bibliotecă

Tot ce-am citit și-ncerc acum să tac.

Dar parcă nu mai pot să aflu drumul…

Cenușa ce s-a scurs din buzunar

Am risipit-o-ntruna, ca nebunul,

Mi-am pus-o-n cap la fiece hotar.

 

Nu am pădure ca să pot să urlu,

Flori ne-nflorite se usucă în zăvoi,

Nici aer nu mai e, să mai răsuflu,

Și păsări nu mă mai primesc ‘napoi.

Sunt doar foste catarge de epavă

Fără arcași pe punte și săgeți,

Străin ești, singur de acum pe navă

Și nu mai ai cui să mai dai bineți.

 

La oameni, părăsiţii tăi prieteni,

E greu și prea-ntuneric să revii,

Că nu au mai rămas povești să depeni

Și nicio constelație să sui,

Să te mai joci naiv, în libertate,

Și chiar să te mai și prostești nițel,

Dând prea târziu copilului dreptate

Că nu ai devenit mai bun ca el….

 

E greu străine, nu-i uşor deloc

Să nu asculți o voce de copil,

S-arunci cu zaruri după vreun noroc,

Să-ncerci să vindeci orice pueril.

Sunt om comun, nu vreau nicio dilemă

Şi nicio hotărâre n-o să iau,

Mă lupt cu toate versurile tale

Într-un birou în care nu mai pot să stau

 

Și mi-am făcut din viaţă paravan.

Vreau lacăte să sparg şi s-o slobod

De un adult ce nu face vreun ban,

De-nvingeri, adormire și exod.

Nu-i loc de fericire personală

Nu voi în fluviul timpului s-o-nec

Şi nici nu-i cine ştie ce scofală…

Copil prostuţ, mai lasă-mă să-ncerc!