Ne naștem în minciună. Deschidem ochii în lume și, până să distingem ceva, toate pe care urmează să le descoperim au fost deja ajustate cu grijă de cei din jur, preocupați să ni le prezinte în cea mai bună lumină posibilă, pentru a ne simți bineveniți. Din punctul lor de vedere. E ceea ce se poate numi minciună nevinovată.
Vine apoi vremea în care începem să le percepem diferit ori chiar să le vedem brusc în culorile și nuanțele care ne-au fost dinadins ascunse. Câte un moment al adevărului pe care încercăm să-l împărtășim entuziaști, cât putem de repede, cu cei dragi, convinși că adevărul ne va aduce fiecăruia bunăstare. Și realizăm că marile noastre descoperiri se lovesc cu putere de zidurile care au fost ridicate între noi și ele întru protecție și mângâiere. Aici încep minciunile vinovate. Când fiecare își dă seama că celălalt știe și se preface. Că nu.
Ne simțim cu toții greșiți. Generații întregi care se privesc în ochi și se prefac că-și vorbesc. Dar mai ales că se ascultă una pe alta. Așa că începem și noi să ne ascundem și să nu mai dezvăluim. Fiecare frică. Fiecare spaimă. Fiecare gând care nu se potrivește prea bine cu ce se așteaptă de la noi și de la tăcerea noastră. Ne trezim trădați, neputincioși, nefericiți. Deci trădăm la rândul nostru, pentru că nu putem și nici n-am învățat prea bine ce să facem ca să fim fericiți. Știm doar că nu spunând adevărul. Și asta merge de cele mai multe ori până la durere, uneori chiar până la disperare. De unde către extrem nu mai e decât un mic pas. Dar, evident, nu avem voie să vorbim despre asta. Darămite s-o transformăm într-un gest…
Scrisă de autoarea americană Marsha Norman, piesa de teatru „Noapte bună, mamă!”, premiată cu Pulitzer în 1983 (nominalizată în același an la categoria „Cea mai bună piesă” și la Premiile Tony), atacă frontal tema sinuciderii, într-o interacțiune directă a unei femei disperate cu mama ei, care trec prin malaxoarele conștiinței cele mai mari adevăruri nerostite de-a lungul relației lor.
„Noapte bună, mamă!” este un spectacol din programul „Teatru pentru actori… și numai cu actori” al Teatrului Mic, care-și propune concentrarea pe detaliile interpretării actoricești și mai puțin pe viziunea regizorală. Este o demonstrație despre cât de mult se poate extrage din munca regizorului cu actorul, o confesiune de viață, dar și o confesiune profesională, pe o temă extrem de generoasă emoțional, a regizorului Vlad Massaci și a actrițelor Andreea Grămoșteanu și Dana Dembinski, ajunse la vârsta maturității artistice.
Repetat în bună parte pe Zoom, lucru care a și dus la ideea spectacolului, așa cum arată el astăzi pe scenă, „Noapte bună, mamă!” este o aruncare curajoasă în cea mai grea provocare artistică: construcția firescului. Străine sub același acoperiș și captive în minciunile pe care le-au țesut cu grijă de-a lungul vieții, separat și împreună, cele două personaje, nevoite să converseze acum de la distanță, prin intermediul tehnologiei, sunt apucate cu grijă de gulerul recognoscibilului și așezate pe scaun în fața ecranelor prin care se pot urmări unul pe celălalt într-o dimensiune nouă a firescului, în vremuri când virtualul nu mai e doar o posibilitate, ci aproape o obligație. Complicând și mai mult relațiile deja complexe, pe mai multe planuri, pe care cele două personaje le-au dezvoltat la momentul scrierii textului și pe care Andreea Grămoșteanu și Dana Dembinski trebuie să le prezinte publicului, la rândul lui bulversat și încă neadaptat la noua realitate și la virtual.
Bine și precis ghidate în acest demers, ele reușesc să descompună imaginile sparte ale albumului lor de familie și să aducă tot ce le este specific într-un general uman în care se poate regăsi fiecare spectator.
Nefuncționalul ca filosofie de viață. Dur. Crud. Nemilos. Acum și digital.
O fotografie de familie din care fiecare încearcă să fugă și să se salveze cum poate. Cu foarfeca-n mână, cătând să se decupeze cât mai abil, până să prindă ceilalți de veste. Un mic click pe „crop” și ai ieșit din peisaj. Și poate nimeni nu-și va mai aduce aminte cum arăta imaginea originală.
„Leaving the table”, Leonard Cohen. Convenția e simplă, alegerea interesantă. E un fatidic incontestabil, e o lipsă de soluții care te aștepți să fie demontată, ori barem să explice și să justifice decizia de ieșire din joc. Cu care se deschide această dureroasă conversație, cu celălalt și cu sine. Despre un lung șir de deziluzii, de abțineri și resemnări de toate felurile, sfredelind în sufletul fiecăruia într-un spectacol de emoții care, legate unele după altele, împletesc firul unei vieți și apoi îi caută cu îndârjire capătul.
Greu să construiești ceva peste implacabil. Sinuciderea. O introducere cu punct culminant și deznodământ incluse. Rămâne să ne mulțumim cu desfășurarea acțiunii. Andreea Grămoșteanu și Dana Dembinski sunt ghidate să taie cu cuțitul în tăcerea densă pe care Vlad Massaci are grijă să o aștearnă din când în când, între scene, peste cuvintele care cad greu între personaje după această premiză. Ele sunt nevoite să se apropie încet, provocator, cu pași mici și siguri, din colțuri opuse, de marginea aceleiași prăpăstii. Antrenate într-un limbaj fals colocvial, pe un ton mai degrabă agresiv-confesiv, plin de reproș, tâșnit din plămânii care au reținut aerul în piept atâta vreme, reciclând la nesfârșit abținerile până la momentul acestei expirații în care încearcă să se sincronizeze.
Concentrarea maximă este pe rostire, respirații și stare, pe care ambele actrițe reușesc să le imprime distinct personajelor lor, să le articuleze și să le așeze într-un complementar veridic, deși din relațiile scenice lipsește interacțiunea directă (nu se privesc și nu stau niciodată față în față). Prăpastia e în ochii privitorului. Convenția spectacolului împarte micuța scenă din Gabroveni, sărăcită dinadins de lumini și obiecte inutile, în două. Două spații marcând intimitatea fiecăreia, țintuite în câte un scaun în fața ecranelor prin care se privesc și-n spatele cărora ne pot privi și pe noi direct în ochi, pentru a ne striga cele mai crunte adevăruri. Intimitate din care se naște un curaj pe care niciuna dintre ele nu l-a avut până acum.
Jessie și Thelma sunt tălmăcitorii unei povești de familie atent cosmetizate ca să dea cât mai bine în fața lumii, peste care se aplică soluția demachiantă a adevărului ce-i va dezvălui, rid după rid, adevăratul obraz, îmbătrânit de copilăriile așezate unele peste altele, înroșit de rușinea vulnerabilităților emoționale, ars de soarele autorității parentale, învinețit de violențe familiale ținute sub tăcere, crăpat de vântul schimbărilor statuare care i-au desăvârșit spasmul și i-au sculptat acest fals rictus, proaspăt scos la iveală de sub machiaj. Sub el au fost ascunse cu grijă de-a lungul anilor o fiică dezamăgită, disperată, care se zbate între fragilitate și luciditate maxime, ajunsă acum la un superlativ al suferințelor pe care a fost nevoită să le traverseze, numai și numai pentru că nu a putut niciodată să le exprime, și o mamă acum consternată, altădată super-protectoare, obsedată de control, care a bagatelizat întotdeauna toate acțiunile progeniturii, rămase pentru ea veșnic copil, numai și numai pentru că nu a putut niciodată să o asculte, să o sprijine, să-i câștige și să-i ofere încrederea, dar mai ales să înțeleagă că a devenit demult adult.
Un tratament actoricesc aplicat în semiîntuneric peste un diagnostic dramatic gata parafat drept tabu, asistat cu atenție și pricepere de către regizor pentru a face lumină. Pe scenă și în sală, pentru că mai întâi ne este arătată tuturor boala socială care ne poate conduce pe fiecare către aici, iar mai apoi suntem invitați să asistăm organismul ce învață să lupte și caută să-și întărească sistemul imunitar. În etalarea unei introspecții necesare și, surprinzător, omnivalabile, în doze și nuanțe diferite, în fiecare dintre noi, cu scopul de a evita fatalitatea înainte de orice prea.
Prea alb. Prea negru. Prea încet. Prea tare. Prea direct. Prea complicat. Prea devreme. Prea târziu.
Mult prea târziu.
„Noapte bună, mamă!” de Marsha Norman, traducerea: Alexa Băcanu
Teatrul Mic
Regia artistică: Vlad Massaci
Scenografia: Ioana Pashca
Distribuție:
Jessie: Andreea Grămoșteanu
Thelma: Dana Dembinski-Medeleanu
Credit foto: Adi Bulboacă
Durata: 1 h 15 min
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment