Acasă.
Deportare. Expulzare. Părăsire. Surghiun.
Români pribegi într-o Românie imaginară căreia încearcă să-i găsească definiția potrivită. Niciodată rămași, niciodată plecați de tot. Fugari nepricepuți pe o hartă interioară, parcă anume căzută din cui de pe peretele de la Răsărit ca să se prăbușească în ea însăși, în cea mai cruntă realitate care i-a fost hărăzită în ultimul secol: tăcerea. Alungați fără drept de apel în propriul sine. Striviți de limbă, de granițe și de genetică. Refugiați fără voie într-o ereditate deloc aleatoare, în trupuri ce învelesc fatidic conștiințe atletice, alergând bezmetic prin istorie și geografie să-și recompună după șoaptă vorbele aproape rostite și după umbră picioarele vinovate de toți pașii ăștia care le-au purtat departe de propriile granițe. De fuga nesfârșită de bucăți din noi de care nu ne mai aducem aminte sau pe care anume ne căznim să le uităm, silindu-ne să ne păstrăm echilibrul de o parte și de alta a unor baricade pe care alții le-au ridicat întru izolare în afara și înăuntrul nostru, bieți băjenari născuți cu un defect de fabricație greu de depistat. De înțeles. De asumat. De împărtășit.
Spectacolul „Exil” al Alexandrei Badea pe scena Sălii „Ion Caramitru” a Naționalului bucureștean e o întâlnire tulburătoare cu noi înșine. Cu românul din fiecare dintre noi, fugit din fabrică mai devreme sau mai târziu către promisiuni din proximitate ori de hăt!-departe pe care ni le-am făcut sau care ne-au fost făcute. De câteva generații, legate abil în pânza de păianjen pe care istoria a țesut-o în jurul lor, în care s-a mai prins, fără drept de apel, de data asta la vedere, încă o familie. Să nu carecumva să scape înainte ca mătura cotidianului să reușească s-o adune pe fărașul uitării din cotloanele mai puțin umblate pe unde a cătat să se ascundă de celelalte, ori doar s-a aciuat dinadins să se adăpostească puțin de intemperiile propriilor vinovății, înainte să i se tipărească pașaportul către niciunde.
Propunerea Alexandrei Badea este o operație dramatică pe cord deschis, minunat împlinită scenic de viziunea nostalgic-amăruie a lui Cosmin Florea și de interpretările chirurgicale ale actorilor excelent mânuiți dintr-o distribuție pe măsura textului propus, în care fiecare și-a înțeles și asumat pe deplin rolul precis al propriei rotițe în mecanismul ăsta greoi numit România pe care încercăm cu toții să-l împingem cu demnitate înainte.
De la volanul unei Dacii 1310, Alexandra Badea conduce priceput vehiculul autohtonului pe autostrada ultimelor decenii de frământări care i-au marcat destinul și i-au desăvârșit absurdul exilului, exterior și interior, cătând parcări și stații de alimentare în care să-i odihnească gândul, să-i înțeleagă traseul și să-i găsească cel mai bun combustibil ca să nu fie nevoită să-l tragă definitiv pe dreapta. La Vorbitor, sub farurile anume aprinse în scenă întru intimidare și invitație la adevăr, rufele murdare ale familiei sunt spălate public pe acorduri de Lara Fabian și Boney M, excelent inserate de Călin Țopa în acordurile acestui festival San Remo al sufletului nostru, damnat la boală și la suferințe familiale și individuale ce ne invită la exil. Je suis malade, Daddy Cool!…
Textul solid și greu al regizoarei a găsit ingenioase soluții scenice, prin care sunt explicate, exploatate, intercalate și rezolvate regizoral conflictele dramatice complexe dintre personajele care se ciocnesc violent în scenă, sub lupa recognoscibilului și verosimilului, structurând adevărul administrat în doze mici, bine calculate, livrate în scene memorabile prin intermediul unor tipologii psihologice savuros-dureroase în care e imposibil să nu te regăsești, în speranța vindecării organismului ăstuia social a cărui respirație corespunzătoare ne-ar putea asigura fiecăruia oxigenul de care avem cu toții atâta nevoie pentru a ne înțelege și primeni individualul ca să dăm și noi randament maxim dincoace sau dincolo de orice hotare.
Ingenioasele soluții regizorale s-au așezat temeinic în scenă prin complicitatea cu scenograful Cosmin Florea, care le-a construit câțiva piloni robuști, ce susțin pertinent vizualul întregului spectacol și permit planurilor narative să se suprapună fără să se incomodeze, ba chiar sprijinindu-se serios uneori unul pe altul, mutând inteligent atenția în spațiul de joc dintr-o convenție în alta (dormitor, sufragerie, atelier de sculptură, sală de nunți, exterioare, etc.), permițând inteligente tablouri ale familiei (preluate abil de cameră și redate în proiecții live), excelent surprinsă în epocile invocate și îmbrăcate în costume inspirate și în lumini asortate ghiduș de Mircea Mitroi, în care toată lumea se chinuie să încapă și de care fiecare nu mai știe cum să fugă în același timp, câtând drumul afară din tristul album de familie către propria salvare. Această propunere regizorală servește perfect deciziei de a dubla unele personaje (prezentate în variantele lor actuale și în dermele lor de tinerețe, ceea ce nu doar că asigură efectul emoțional scontat, dar a reușit să imprime o conduită robustă echipei, prin care se asigură un fir epic consistent familialului revelat, ce se simte în jocul actorilor, nevoiți să predea/preia ștafeta de la partenerii lor de scenă, variantele lor mai tinere ori adulte) așezate în spațiile/epocile potrivite cu frântura de poveste cu care au fost aruncate în scenă spre a-și căuta sinele și întregul din care se străduiesc totuși să facă parte.
Amfitrionul spectacolului este o excelentă Ada Galeș care joacă rolul Emei, un personaj/legătură între public, scenă, epoci și personaje, martor, victimă și călău al gândului obsesiv care traversează spectacolul, un regizor-documentarist ce încearcă să-și recompună propria identitate cotrobăind cu răbdare prin trecuturile fiecăruia pentru a le găsi numitorul comun, un personaj dinamic, mereu cu camera în mână, dar totuși neintruziv, pe care Alexandra Badea reușește să-l conducă precis, cu un soi de rigurozitate candidă, mutând-o calculat din și de sub obiectiv în și către subiectiv. Actrița se achită impecabil de ambele roluri, asigurându-le o continuitate firească, fără a segmenta vreo clipă poveștile pe care se tot chinuie să le surprindă în înregistrări, ba chiar sporindu-le autenticul în scenele în care trece brusc în Ema, ca într-o mângâiere a simțurilor pregătite pentru șocul întâlnirii cu sinele, întreținut și asumat. În costumul ei de documentatist, în salopeta ei de lucru pe care nu o părăsește nicio clipă, un fel de zeghe pentru închisoarea în care s-a pomenit condamnată în această viață, Ema Adei Galeș caută și găsește empatie și compasiune pe fiecare ramură a arborelui genealogic pe care îl prezintă cu răbdare și cu grijă.
Fratele ei Ian (Alexandru Potocean) de care a fost despărțită fără milă când mama a ales calea străinătății, părinții lor, mama Agnès (Cosmina Olariu în anii ‘90, Irina Movilă în anii 2020), cu care a fost plecată la Paris, și tatăl Liviu (Florin Călbăjos) rămas în țară cu Ian, pe care abia l-a cunoscut, bunicii materni Irina (Crina Semciuc în anii ‘70, Diana Dumbravă în anii ’90, în care, negându-și identitatea, a devenit Irène) și Marius (Emilian Mârnea în anii ‘70, Richard Bovnoczki/Liviu Lucaci în anii ‘90), unchiul Paul, fratele mamei (Ionuț Toader în anii ‘70, Mihai Călin în anii ‘90), mătușa Oana (Aylin Cadîr), străbunica Magda (Ana Ciontea) și străbunicul Horia (Vitalie Bichir), își astern cu grijă poveștile intercalate pe retina istoriei prin camera ei de filmat, sub privirile îngăduitoare ale iubitului ei Vlad.
Încă din scriitură, Alexandra Badea s-a îngrijit cu prudență de fiecare personaj, oferindu-le fiecăruia spațiul necesar spre a-și prezenta povestea proprie, nealterată de intervenția ori percepțiile celorlalte personaje, regizoarea din ea intuind că va putea oferi astfel partituri generoase fiecărui actor în parte, însărcinându-le monologuri consistente, ce le asigură cumva o valoare egală în poveste dar și o șansă de punere în lumină a calităților lor actoricești, în ciuda dimensiunilor diferite ale rolurilor pe care le interpretează, aproape refuzând ideea de orice fel de secundar pe tot parcursul spectacolului. Ea a reușit astfel să dezvăluie toate aspectele importante ale temei propuse, dezvoltată și simplificată apoi inteligent până la esență. Pentru că, da!, exilul din noi are multe subteme!…
Personajul prin ochii căruia Ema se privește cumva cel mai de aproape este mama. Agnès, o tânără revoltată și deloc speriată de regimul politic dur în care a nimerit și care a adus-o în pragul disperării (născută la Paris și rămasă în România după o vizită în țară în timpul căreia s-a îndrăgostit de un sculptor), lăsată în sarcina Cosminei Olariu, o actriță cu un zvâc interesant, atent controlat, ce-i asigură personajului șutul necesar în dosul unui destin previzibil, netezind calea spre saltul înainte, o schimbare uluitoare adusă la lumină în varianta ei adultă de o excelentă Irina Movilă, o Agnès din zilele noastre, mama blamată, nevoită să se apere și să se disculpe întruna în fața camerei de filmat a propriei fiice pentru nefericirea de a fi încercat să-i asigure fericirea (mai apoi și în fața băiatului abandonat, de la care vine să-și încaseze cu demnitate furia), pentru o decizie pe care nu ar fi putut să nu o ia în tinerețea din care a fost împinsă din nou afară de neajunsuri, riscând altfel să-și condamne copiii la foame și disperare. Așa își justifică despărțirea de tatăl Emei și a lui Ian, Liviu al unui Florin Călbăjos precis și asumat în rolul unui sculptor plictisit, rămas fără aspirații, cu elanul creator amputat de grijile de familie și de frica de a fugi din țară, părăsit de soție, căzut în patima alcoolului și în grija fiului minor, Ian, obligat să-l îngrijeasccă la o vârstă mult prea fragedă, un artist fără strălucire ca atâția alții care s-or fi rătăcit de calea lor în acele vremuri.
Alexandru Potocean reușește un Ian pertinent, dezinvolt și surprinzător (foarte bine își deschide sertărașele emoționalului, lăsând să iasă de acolo câtă sensibilitate e nevoie pentru fiecare scenă și închizându-le rapid la orice pericol de alunecare în lacrimogen, cât să pornească totuși lacrima și să o țină agățată într-un colț de pleoapă), care, în ciuda viciilor cu care a încercat să-și anestezieze simțurile a rămas cumva fidel unei forme ciudate de împotrivire la înstrăinările de toate felurile la care a fost invitat până acum (de sine, de mama care l-a abandonat, de sora de lângă care a fost smuls, de tatăl alcoolic de care a avut grijă în copilărie, de copilul lui pe care a fost nevoit să-l lase să plece în Japonia pentru ca mama lui să se împlinească profesional într-o carieră de care România nu pare să aibă nevoie).
Vinovată de tot curajul ăsta nebun de a încerca să se salveze cu orice preț din ghearele fatidicului, prima înaintea tuturor din familie, rămâne Irina, mama lui Agnès, al cărei pașaport pentru o conferință în străinătate avea să-i asigure biletul de ieșire din constrângerile regimului comunist, sub care nu se vedea construindu-și viitorul. Interpretată cu o patimă excelent controlată de Crina Semciuc în anii ’70, minunat autoritară și blândă deopotrivă (frapează mai ales prin alternarea stărilor contradictorii pe care le traversează în gesturile și mișcarea corporală cu care își continuă mereu gândul, foarte îngrijit acordate pe parcursul spectacolului), intercalată cu episoade pline de tandrețe în compania unui Marius naiv și cooperant (al lui Emilian Mârnea, deștept distribuit în acest rol, contrapunct bine exploatat emoțional în scenele celor doi îndrăgostiți, condamnați să se iubească împotriva familiilor lor, aduse împreună sub același acoperiș de istorie, dar despărțite iremediabil tot de ea prin zidul ce le traversează sufrageria și living-ul!), Irina va alege să rupă cercul fatalității în care ar fi fost condamnați să trăiască. Patima Irinei va fi augmentată în varianta ei mai târzie de o foarte bine articulată Diana Dumbravă, care-i umple contururile schițate și îi asigură prezența și mărturiile în anii ’90, când deja se erijase în Irène, în lupta ei nestinsă cu propria identitate pe care s-a căznit atât de mult să o șteargă. Ceea ce a încercat să facă și cu Marius, atât de mult așteptat la Paris și niciodată ajuns să-și reîntregească familia, excelent interpretat de Richard Bovnoczki în anii ’90 (în cealaltă distribuție rolul îi revine lui Liviu Lucaci), personajul resemnat în tăcere, ținut pe loc de o minciună grosolană prin care a fost smuls definitiv din orice promisiune față de Irina, față de familiile lor, și, cel mai grav, față de sine însuși. Vlăstar dintr-o ramură infiltrată nesănătos a arborelui genealogic al acestei familii, fiul lui Horia al unui savuros Vitalie Bichir (foarte bun în scena dansului cu nora la nunta fiului său), proletarul nu prea educat dar deloc prost, din categoria elementelor periculoase ale regimului, azvârlit în răspăr într-o funcție în minister și în odăile confiscate ale unei familii bune.
De buretele Irinei încearcă să fie salvată și tabla cu amintirea surorii ei Oana, femeia care a evadat și ea cum a putut din calvarul unei vieți în care se lansase deja strivită de propriile neputințe (foarte bună și Aylin Cadîr în scenele de nuntă, prin care a imprimat în conștiința tuturor fața schimonosită a disperării fără soluții salvatoare). Despre al cărei suicid nu mai vrea să vorbească decât fratele lor Paul, un Ionuț Toader efervescent și cumva nărăvaș în anii ‘70, descoperit și revelat în fine straturi de candoare într-un Mihai Călin blajin și aparent potolit în anii ’90, căzut în tăcerea necesară sub care s-a văzut nevoit să-și închidă proprii demoni, pe care nu a avut curajul să-i arate lumii în numele aceluiași invocat bine al familiei.
Familia readusă acum sub lupa istoriei prin obiectivul camerei de filmat a Emei, de pe care cortina este cu adevărat ridicată abia la sfârșitul spectacolului, când ne este revelat punctul nevralgic de plecare al tăcerii dramatice a familiei, ce a trebuit să se țeasă în jurul secretului peste care s-a construit, cărămidă cu cărămidă, de-a lungul acestor decenii, zidul impenetrabil al străbunicii Magda a unei excelente Ana Ciontea. Femeia care a trebuit să-și nege originile evreiești, să se refugieze cu frații mai mici la București, să renunțe la bărbatul iubit, să se mărite precis pentru a-și curăța istoria personală pentru ca mai apoi să trăiască în frică și să învețe noi și noi limbaje ale tăcerii, pe care Ema se străduiește acum să le descifreze, sub privirile îngăduitoare ale iubitului ei, Vlad.
Vlad spectatorul, singurul personaj din afara familiei (adus la lumină cu un fel aparte de bucurie de viață de un Emilian Oprea pedant, fermecător, seducător), a cărui poveste de viață își aduce și ea aportul la firul narativ (corporatist, întors în România după un episod de burnout, în urma unor intenși ani de carieră petrecuți în Occident, unde a lăsat doi copii din două căsnicii diferite, una la Londra, alta la Frankfurt), împlinindu-i o altă nevoie de tăcere, din același exil.
Un exil pentru care s-a plătit greu prețul libertății, cu frânturi de identitate vândute la decenii distanță printr-un soi de ereditate involuntară a amintirilor din același amestec ciudat de tăceri, entuziasm, durere și ocară deopotrivă, consemnat în momentul în care ai reușit să-ți ștergi din gene resemnarea, hotărând că ai de ales. Urmând visul dintotdeauna a celor ținuți sub control de a pleca spre un acolo unde să treci neobservat și unde nimănui să nu-i pese de tine. Să faci pasul decisiv către o indiferență care să te protejeze, să îți îngăduie spațiul în care să fii cine ești sau cine ai vrea ori măcar ai putea să fii. Dacă ai încerca.
Exilul e tăcere.
Tăcere tăinuită. Tăcere consimțită. Tăcere împărtășită.
Tăcere împlinită într-un strigăt de tăcere.
Restul e exil.
„Exil” de Alexandra Badea
Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, Sala „Ion Cramitru”
Regia: Alexandra Badea
Scenografia: Cosmin Florea
Muzica originală: Călin Țopa
Asistent regie: Patricia Katona, Simina Siminie
Stagiar regie: Tudor Licu
Regia tehnică: Adrian Ionescu
Lighting design: Mircea Mitroi
Video: Constantin Șimon, Florin Boicescu, Mircea Anca
Concept și creație spot publicitar: Călin Țopa
Foto: Adi Bulboacă
Distribuția:
Ema: Ada Galeș
Vlad: Emilian Oprea
Agnes: Cosmina Olariu
Agnes 2: Irina Movilă
Liviu: Florin Călbăjos
Irina: Crina Semciuc
Marius: Emilian Mârnea
Marius 2: Richard Bovnoczki / Liviu Lucaci
Magda: Ana Ciontea
Irene: Diana Dumbravă
Paul: Ionuț Toader
Paul 2: Mihai Călin
Ian: Alexandru Potocean
Oana: Aylin Cadîr
Horia: Vitalie Bichir
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment