Te-ai întrebat vreodată ce au în comun râsul și plânsul?
Nimic mai simplu: lacrimile. De la primul scâncet până închizi ochii, ele îți însoțesc cu fidelitate obrazul emoțiilor cele mai puternice, alunecă precis pe pielea fină și întinsă și se strecoară apoi tot mai abil în crăpăturile ce i se deschid în cale, zăbovind mirate prin șanțurile pe care le-a săpat nemilos în alb-rozul promisiunilor ei deșarte, până se hotărăsc să se scurgă încet către bărbie, de unde se vor rostogoli neîndurătoare peste paginile cărții vieții tale, ștergându-i și amestecându-i parcă anume literele așternute acolo ca să nu mai rămână din ele decât amintirile unor emoții.
Te străduiești să recompui din ele doar pe cele care ți-au adus fericire, care ți-au așezat pe chip zâmbetul, surâsul, ori, chiar mai grav, spasmele unor hohote sănătoase de râs ce te-au ajutat să treci prin capitolele mai grele așternute până acum. Începi să scrii. Vrei să-ți aduci aminte. Vrei să râzi. Și să-i faci și pe alții să râdă. Apoi trebuie să obții și aprobare pentru asta. Pentru ca râsul tău să ajungă la public.
Japonia, 1940.
Tânăr dramaturg de comedie, destul de îndoit asupra valorii textului proaspăt așternut. Și a puterii lui de a convinge. Se prezintă la biroul cenzorului pentru a i se aproba cel mai nou text. Miza e mare. Fără această aprobare, premiera (și chiar existența teatrului) este pusă în pericol, deci presiunea asupra dramaturgului este uriașă. La fel și flexibilitatea lui în concesii dramatice pe care ar fi dispus să le facă și care i-ar putea asigura mult râvnita rezolvare favorabilă a cererii de aprobare.
Iar când entuziasmul tineresc se lovește nemilos de zidul emoțional ridicat de un redutabil inamic al comediei, un tip matur, fără simțul umorului, care trebuie musai să iscălească textul ca să treacă în producție, este nevoie de foarte multă răbdare pentru a înlătura, una câte una, cărămizile glacialului pentru a săpa în el o atât de așteptată fereastră către râs.
În Sala Mare a ARCUB Gabroveni, câteva acorduri promițătoare de vals peste care se prăbușește amenințător liniștea. O liniște densă și scurtă, pe care un arcuș iscusit o taie brusc în două, agățând în corzi prima întâlnire dintre cenzorul necruțător al unui impozant Răzvan Vasilescu și timidul dramaturg al ingenuului Alexandru Voicu. Ale căror căi s-au intersectat promițător în „Universitatea de râsete”, înființată de Teodora Petre și WonderTheatre în parteneriat cu Primăria Capitelei prin ARCUB într-un spectacol deștept din care comedia trebuie să iasă neșifonată.
Inițial un text pentru o dramă radiofonică (1994), „Warai no daigaku” („Universitatea de râsete”), devenită piesă de teatru (și chiar film) în 2004, dezvoltă tema conflictului care se creează între libertatea de expresie a artistului și forța implacabilă a cenzurii, din a căror ciocnire se produc de obicei adevărate laboratoare de creație, în care obtuzitatea celei din urmă lucrează activ, ca un motor de idei, pentru cea dintâi, ce caută să răzbată și să se exprime cât mai aproape de propriul adevăr pentru a ieși la lumină.
Plasate în timpul celui de-al doilea Război Mondial în Japonia imperială, cele două personaje, impregnate de ceva nuanțe specific orientale, sunt lăsate să-și dezvolte relația într-un cadru narativ și emoțional general uman, într-o abordare parodic-sarcastică asupra valorilor universale (învârtite în jurul „Tragediei lui Juleo și Romiet”!) ce caută să împrietenească nevoia de artă a individului cu limitele de resurse ale creatorului, primindu-le generos într-un laborator de creație rigid, în care se caută forma de expresie cea mai adecvată pentru a echilibra relația între consumul cultural și procesul de producție al evenimentului artistic.
După ce regimul a decis să se aplece mai mult asupra artelor, la teatrul „Universitatea de râsete” ajunge un nou inspector, Mutsuo Sakisaka, însărcinat cu avizarea producțiilor. Convins că pentru Imperiul aflat în criză nu folosesc la nimic comediile și distracția și că orice proiect în domeniu trebuie refuzat categoric, el începe mai întâi cu refuzul brioșelor cu alune pe care dramaturgul angajat al teatrului, Hajime Tsubaki, i le oferă când se prezintă cu noul proiect dramatic la avizat. Calificat drept comportament inacceptabil, acest prim contact definește relația de putere între cei doi, așezându-i iremediabil la un capăt și la celălalt al unui fir invizibil al râsului, ce va trebui să le lege cumva zâmbetele acum perplexe când se vor întâlni la mijloc.
Răzvan Vasilescu dă viață cu precizie unui solid inspector al Artelor, dinadins erijat într-un personaj zeflemitor, puternic, impozant, pe care nu-l califică doar ochiul sever și vigilent al autorității, care i-a asigurat o frumoasă carieră profesională în slujba Imperiului, ci și o extraordinară rezistență umană la ispitele la care a fost mereu invitat, numeroasele lui forțări ale limitelor adversarului și respingeri tot mai zgomotoase ale concesiilor tot mai importante la care acesta este dispus devenind din ce în ce mai absurde, nu doar ca limitări politice și ideologice, ci și profund umane din momentul în care se declanșează conflictul interior al personajului lui. Asta reușește magistral în acest spectacol Răzvan Vasilescu, să lase să i se vadă (și chiar să i se admire) constructul interior, excelent controlat prin rostire și bine susținut prin mimica feței, care intră de multe ori în antiteză cu gestualul și corporalul pe care-l construiește separat, probabil în conformitate cu disciplina militară de care a avut nevoie personajul său pentru a accede și a se menține în slujbba serviciului guvernamental.
Adevăratul conducător al jocului se dovedește însă timidul dramaturg al lui Alexandru Voicu, care se impune delicios în fața autorității tocmai prin felul candid în care reușește să-i construiască autoritatea morală personajului său, rămânând mereu conciliant, foarte atent la fiecare mișcare a partenerului lui, preluându-i abil până și gesturile pentru a le continua în registrul său timorat, reușind astfel să creeze în adversar reacțiile inverse pe care le anticipează, desi în realitate îi e cumva recunoscător acestuia pentru că reușește să preschimbe abil toate ambiguitățile în fraze tot mai clare pe care apoi le dezambiguizează mult mai ușor, transformând toate vulnerabilitățile lui în puncte forte care vor schimba încetul cu încetul raportul de putere.
Clădit din compromisurile delicioase la mijlocul cărora se întâlnesc savuros cei doi, învățându-se unul pe altul despre diferențe, despre respectul reciproc, despre puterea râsului de a vindeca și mai ales despre pericolele îngrozitoare ale lipsei lui și, împreună, învățându-ne pe noi toți despre puterea teatrului de a schimba lumea, spectacolul ne așează deștept pe față zâmbet după zâmbet până le transformă în râs.
Într-un décor auster (inspirată scenografia extrem de simplă pe care s-a mers în a construi autoritatea – inclusiv a teatrului –, dominată de un birou lung, un cuier și câteva scaune de vizitator, care are în prim plan dosarele cu manuscrisele a sute și sute de pagini de dramaturgie ce se cer analizate, aprobate, poate chiar jucate, mângâiate încurajator de luminile inteligent folosite și acordurile muzicale fermecătoare, doar doar or trece de semnele roșii ale cenzurii), râsul își croiește drumul împrietenirii cu teatrul și dedesubturile lui dramatice, un teatru dispus la modificări și revizuiri importante pentru a agrea noi și noi acorduri cu cenzorii lui, încăpățânându-se să existe, să lupte cu armele pe care le are la îndemână pentru a vedea luminile rampei, într-un spectacol al aprobării, nu al corecturii. Al lecturii angajate, al cititului printre rânduri și printre vremuri, pe care numai istoria le poate contabiliza. Până să ne ia valul și să uităm care ne sunt locurile.
Acum se ocupă precis de comedie. Și învață să râdă la Universitate. Și râde. Și numără. Poate chiar până la 87.
„Universitatea de râsete” de Kōki Mitani
WonderTheatre în Stagiunea Artelor Performative de la ARCUB
Regie: Teodora Petre
DISTRIBUȚIA:
Inspectorul Mutsuo Sakisaka: Răzvan Vasilescu
Dramaturgul Hajime Tsubaki: Alexandru Voicu
Durata spectacolului: 90 min
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment