Nu ne putem găsi pe noi înșine decât dacă ne rătăcim.
Cred că e cea mai simplă și frumoasă definiție pe care Solaris ar fi putut să o găsească iubirii.
Și ca să afle dacă ne pricepem la rătăcire, planeta Solaris ne-a trimis un copil. Și uite cum răspundem: cu iubire.
Pentru că „Solaris”-ul lui Bobi Pricop este în primul rând un sentiment. E sentimentul de acasă. Este starea de bine pe care o putem crea și recrea de mii de ori în mintea noastră când ne rătăcim și ne căutăm calea. Aici sau oriunde aiurea în Univers. Sau măcar refugiul nădejdii de mai bine când simțim că alunecăm ori se face prea întuneric. Și-atunci iuțim pasul în căutarea unei promisiuni de lumină și ne pomenim alergând. Uneori ne împiedicăm și ne trezim căzuți brusc în noi. Și ajungem inevitabil în suflet.
„Solaris”-ul lui Bobi Pricop e alunecarea în propriul miez, în cel mai frumos gol, în abisul pe care ne tot căznim să-l umplem cu iubire de când ne știm. Ca să capete sens. E un reper posibil printre jaloanele de care sufletul nostru are nevoie pentru a-și desăvârși călătoria. E plutirea conștientă deasupra oceanului nostru viu, care răspunde cu teamă, cu blândețe, cu groază, cu empatie, uneori cu violență, dar de cele mai multe ori cu iubire.
Și e nevoie de multă iubire ca să o poți asculta pe Solaris la Teatrul Excelsior. Iubire de oameni, iubire de natură, iubire de viață, iubire de univers, iubire de artă, de literatură, de dramaturgie și, mai ales, iubire de teatru. În cel mai nou spectacol pus în scenă prin vraja lui Bobi Pricop după piesa lui David Greig (care are la bază romanul lui Stanisław Lem), tradusă și adaptată minunat pentru intimitatea sălii de teatru de Andrei Dósa.
Binecunoscut publicului românesc al secolului trecut drept unul dintre cele mai importante texte ale genului, romanul cult din 1961 al polonezului Stanisław Lem și-a confirmat imediat clasicizarea în epocă după celebra ecranizare a lui Andrei Tarkovski, care a câștigat în 1972 cu „Solaris” Premiul Special al Juriului la Festivalul de Film de la Cannes. Publicul mai tânăr e mai familiar cu ecranizarea realizată în 2002 de Steven Soderbergh (care i-a avut în rolurile principale pe George Clooney și Natascha McElhone), și ea un poem cinematografic filosofic valid, dar mai de Holywood, un love story mai cu happy end (în timp ce filmul lui Tarkovski chiar a declamat prin vocea personajelor că nu caută să transforme o problemă științifică într-o nesemnificativă poveste de dragoste), dar presărat și el destul de inteligent cu teme ale noului secol (în special legate de pericolele epuizării resurselor și nevoia de a explora Universul în căutarea unora noi, atât de familiare tinerii generații) peste un uman extrem de solid. Ambele scenarii cinematografice au renunțat însă la subiectul principal al romanului, reducând focalizarea pe Solaris și concentrându-se mai degrabă pe evoluția către uman a „vizitatorilor” pe care planeta îi trimite membrilor echipajului de explorare de pe stație și pe consecințele contactului asupra ambelor tabere.
Tarkovski și mai ales Soderbergh reflectă în adaptările lor cinematografice multe dintre preocupările lui Lem în legătură cu influența științei și tehnologiei asupra umanității (incluzând revizuirile necesare pentru acordul cu spațiile și vremurile în care filmele lor au fost turnate), filmul din 2002 confirmând încă o dată, prin comparație, „Solaris”-ul lui Tarkovski drept reper primordial al filosofiei lui Lem pe peliculă (minunat realizat și extrem de consistent ideatic, putând fi în continuare vizionat fără reproșuri de către spectatorii de toate vârstele). Deși în secole diferite, ambele abordează inutilitatea tehnologiei noastre în fața a ceva care nu poate fi integrat real în sistemul cunoștințelor umane dobândite până acum (sau acum!) și aroganța umanității, pendulând între presimțiri și incertitudini și determinând personajele să codifice și să decodifice o ființă care le este cu adevărat străină. În timp ce Tarkovski zăbovește destul de mult la începutul filmului asupra plaiurilor natale (rurale!) ale eroului ce se pregătește să plece pe Solaris, explorând natura de pe pământul tatălui lui Chris Kelvin, în filmul lui Soderbegh nu se mai simte nevoia legăturii concrete cu pământul (altfel decât la nivel teoretic; cercul se deschide și se închide într-o bucătărie dintr-o locuință modernă). La fel și amintirile (cu și ale) vizitatorilor, mutate din casă / natură în cluburi și aglomerații urbane. Esența însă rămâne aceeași.
Am făcut special această paranteză pentru că piesa de teatru a scoțianului David Greig și spectacolul lui Bobi Pricop (montat la numai trei ani de la premiera sa absolută la Royal Lyceum Theatre din Edinburgh) au renunțat (groaznic de inteligent!) la orice contextualizare, într-o încercare de a aduce împreună (în uman) publicurile din cele două secole de lectură și vizionare ale „Solaris”-ului (pe care le invit chiar să-și împrumute între ele, întru impresii, reperele cinematografice, ambele valide azi) unele către altele și mai ales împreună către sala de teatru. Pentru că ceea ce a construit genial Stanisław Lem (și ceea ce i-au asigurat deopotrivă conservarea, universalitatea, longevitatea, și, mai nou, iată, chiar teatralitatea, în pofida trecerii unor decenii consistente de gândire, literatură și cultură vizuală și cinematografică în domeniul științifico-fantastic, în paralel cu uluitoarele progrese pe care omenirea le-a înregistrat între timp în domeniul explorărilor cosmice) a fost să imagineze în întâlnirea noastră cu civilizațiile extraterestre un prilej de a ne testa și valida IUBIREA. Față de planeta noastră, față de natură, față de Univers față de noi înșine și față de alții, față de toate formele de viață, cunoscute sau necunoscute, cu tot ceea ce presupune asta (mai ales însingurare!), păstrând dimensiunile genului (referirile explicit științifice corelate cu progresul și previziunile dezvoltării tehnologice, dar puse cu toate în slujba umanului). Vizionarul Lem a intuit cumva că știința nu va fi niciodată punctul culminant al evoluției și strădaniilor omului de a cuceri universul, ci, ca și religia, va rămâne pentru totdeauna un limbaj bazat în mare măsură pe credință, un limbaj unic și relevant numai și numai pentru creaturile care-l inventează. El doar pune în fața speciei cunoscute (omul) o oglindă ca să-i arate unde poate duce știința și care-i sunt limitele (creează posibilitatea anihilării prin scindarea atomului), considerând că universul conține minuni doar dacă putem să vedem dincolo de dorințele noastre.
Pe asta s-a bazat David Greig când a dramatizat romanul lui Stanisław Lem și mai ales pe asta cred că s-a bazat Bobi Pricop când a montat spectacolul de la Excelsior. Pentru că ceea ce-i conferă potențial dramatic este tocmai explorarea poveștilor ei de iubire, plauzibil-neplauzibile prin prisma dorințelor primare ale sufletului (simplificarea limbajului științific până la potențialul lui maxim emoțional, mutarea accentului pe uman și schimbul genului personajelor principale între ele) plimbat deștept între masculin și feminin până încape în el toată lumea, ceea ce-i conferă un strat suplimentar de umanizare, mai ales prin decizia de a aduce în prim plan perspectiva analitică feminină, cu tot cu dimensiunea ei maternală (care, se presupune, e mai puțin rațională și mai mult emoțională, deși dozajul se va dovedi surprinzător tocmai prin contrastele pe care le propune Pricop), în timp ce subiectul cercetat primește genul masculin. Există în acest spectacol o poezie a lucidității asumate în această cheie, în primul rând prin inversarea raporturilor de gen care împinge personajele feminine până la glacial, în timp ce personajele masculine se trezesc nevoite să echilibreze prin ingenuitate și tandrețe.
E un vis, știm cu toții, dar e un vis frumos pe care alegem să-l visăm sau nu. Bobi Pricop facilitează incredibil și decisiv opțiunea noastră către oniric, prin împletirea ingenioasă a resurselor la care a apelat și care îi asigură spectacolului strălucirea la toate capitolele, beneficiind de o echipă excelentă cap-coadă. E un teatral viu, fresh, smart și coerent, care surprinde complexitatea sufletului uman în chip absolut esențial, bazându-se pe construcția impecabilă a premizelor de înțelegere a mecanismelor de funcționare a unei planete vii, care cochetează cu a se lăsa explorată de umanul care a atins-o atât de intim, în timp ce ea este în fapt anchetatorul principal, sondând abil în mintea și inima exploratorilor de pe Pământ și din sala „Ion Dacian” a Teatrului Excelsior. Și în reperele lor culturale.
Plecând de aici, n-am putut să nu remarc predispoziția spre cinematografia lui Tarkovski, mai precis spre ce a reușit cineastul să mitizeze la nivel vizual din stația spațială care găzduiește narativul (revizitându-l după vizionarea acestui spectacol am înțeles de unde mi s-a tras familiaritatea asta cu albul propus și exploatat în chip magnific de scenografa Oana Micu), în condițiile în care spațiul scenic este extrem de limitat la exploatarea tehnică pentru un astfel de demers (sinceră să fiu, m-am așteptat la multe proiecții care să-i asigure dimensiunea SF, dar am fost foarte plăcut surprinsă și infinit bucuroasă că nu s-a întâmplat asta!).
Invitați în claustralul metalic al culoarului principal al stației spațiale, în al cărui perimetru ne simțim implacabil prinși, fără vreo posibilitate de scăpare, aproape că nu simțim cum trec cele două ore și jumătate de spectacol, ba chiar riscăm să rămânem o vreme lungă după vizionare cu senzația asta de imponderabil (încapsulat într-un timp și un spațiu care ni se lăț-lungesc asurzitor în suflet) pe care a reușit să o creeze magistral Oana Micu cabinei psihologului Kelvin, ce găzduiește majoritatea scenelor, imprimând spațiului de joc rigoarea unui laborator de știință și familiarul unui spațiu modern de locuit, obținut dintr-un alb omniprezent, jucat în linii simple, simetrice și elegante, întrerupt ludic de portocală și invadat vremelnic de culoare (aici contribuie decisiv și lighting design-ul orchestrat inteligent de Costi Baciu, în scenele care comportă întreruperea monotoniei luminii, unde se îngrijește precis de aportul de culori în decupaj, menit să spargă cumva provocările din scenă și la nivel vizual, ca o pensulă care își înmoaie fibrele în culoare pentru a delimita intersecții cu intensități ce presupun anumite contraste).
Ele sunt invitate în același timp într-un soi de plutire împreună a spațiului de joc (cu tot cu partea metalică în care suntem cooptați și noi), obținută nu atât prin integrarea precisă a celor câteva imagini proiectate cu suprafața în mișcare a planetei, cât prin folosirea abilă a reverberațiilor din universul sonor (genială muzica originală semnată de Eduard Gabia!) plin de mister, de valuri ale in- și subconștientului stârnite și scormonite prin adâncuri, mângâiate pe creștet întru îmblânzire și sparte apoi nemilos de stânci ascuțite și reci ale realității, care reușește să creeze excelent senzația asta de safe-ermetic, imprimându-i tot supranaturalul și fantasticul de care epicul are nevoie pentru a asigura și proteja lirismul unei infinite intimități, ce vine din puterea purității pe care o găsim înăuntrul nostru spre a da valoare scopurilor cele mai intime, subjugate cu toate uneia și aceleiași nevoi: cea de iubire.
Acustica și eclerajul îi îmbracă genial spectacolului lui Bobi Pricop pierderile, rătăcirile și regăsirile, obligatorii pentru demersul lui teatral (mai ales narativ!), în lumina și întunericurile Universului, în apele Oceanului și în alte forme de agregare ale materiei pe care poate încă nu le-am cunoscut, dar pe care imaginația noastră (cu ajutorul acestei echipe tehnice) le poate plăsmui lejer și integra în chipuri neașteptate amintirilor și proiecțiilor cu miracole ale vieții pe care numai energia iubirii, adusă la lumină de distribuția ultrainspirată, le poate pune în mișcare.
Iar acest spectacol este învârtit cu adevărat pe rotativa scenei exact de iubirea cu care vin laolaltă actorii ce dau viață celor șase personaje, ce se ițesc dincolo și dincoace de ușile glisante, ascunzând secrete și dezvăluind mistere, purtându-ne de pe marginea unei staţii spaţiale într-un cotlon poate neumblat încă al sufletului nostru și smulgându-ne dibaci de acolo de fiecare dată pentru a ne arunca iar pradă plasmei flămânde care-și fierbe necunoscutul la vedere. Într-un excelent joc de șah emoțional între recele negru afișat inițial, care-și va dezvălui până la urmă tot albul dinăuntru, și infinitele nuanțe de gri pe care le presupun trecerile și transformarea.
Fiecare dintre cei cinci actori prezenți în scenă sau pe ecran funcționează ca un atom într-un câmp magnetic cu dublă polaritate, rezultatul (impactant din punct de vedere teatral) fiind acela că se atrag și se resping încontinuu, permițând schimburi de idei și de energie în crescendo în fiecare combinație posibilă, ca într-un accelerator de particule emoționale elementare, într-o dinamică (mai ales afectivă) în care nu are cum să se infiltreze vreo clipă de plictis (deși i se asigură inteligent expirațiile pentru a evita sufocarea în scenele intense), asigurând personajelor efervescență, curiozitate și stăpânire de sine deopotrivă, prin care reușesc să acționeze excelent ca niște transformatoare de emoții cu dublă sursă de alimentare, mereu reglabilă, fiindu-și „vizitatori” unii altora (trimiși de Solaris pe stația spațială și de Pământ către planeta Solaris), separat și împreună.
Plimbați prin labirinturile științei care se pare că locuiește în laboratorul inimilor lor, ei încearcă din răsputeri să rămână lucizi și detașați, deși sunt conștienți fiecare de propriile slăbiciuni, oglindind în permanență mintea, sufletul și emoțiile celorlalți, cu tot cu așteptări, vise, proiecții, nostalgii, tristeți, anxietăți și disperări, care mai de care mai zgomotoase pe dinăuntru (excelent lucrați toți actorii pe universul lor interior, trădat cel mai mult de priviri, în timp ce gestica pare anume reținută spre a se asorta mai bine la limitele de mișcare pe care le presupun excelentele costume și care le asigură verosimilul nu doar vestimentar ci și gestual – practic sunt cu toții atenți să-și joace mereu și costumele!). La fel de vulnerabili (chiar dacă în grade diferite, în funcție de durata și vârsta contactului) în fața necunoscutului, acești Cavaleri ai Contactului caută prin mijloace diferite să-și ridice și să-și mențină activat scutul de apărare, conferind prin complementaritate o imagine de asamblu reprezentativă, ceea ce-i face importanți deopotrivă în economia spectacolului, indiferent de dimensiunea partiturilor lor, plutind cu toții în derivă sau abandonați împreună pe același țărm de Oceanul Solaris care-i fascinează, îi ademenește, îi subjugă și-i scuipă mereu afară, doar pentru a mai trimite un nou val să-i tragă iar înăuntru, într-un nou vârtej ce le va netezi calea spre o nouă respingere.
O respingere despre care știe cel mai puțin cea care se presupune că ar trebui să știe cele mai multe dintre toți, prin natura profesiei ei, doctorul psiholog Kris Kelvin a unei excelente Camelia Pintilie, trimisă pe stația spațială pentru a recupera membrii echipajului (bântuiți de imagini și sentimente din trecut care-i examinează pe fiecare în parte în chip de vizitatori) și a-i readuce pe Pământ. Și căzută iremediabil în plasa iubirii (când experimentează realitatea în jurul propriului vizitator), căreia caută să-i reziste ba cu argumente științifice, ba cu moralitate, ba cu sinceritate și logică, în general cu toate formele de detașare pe care le presupune comportamentul acestui personaj, pe care actrița le stăpânește și le gestionează foarte bine la nivel retoric printr-o excelentă stăpânire în asumarea și modularea convingătoare a rostirii pe o scală largă tandru/glacial, ce presupune schimbări repetate de ritm și de stare atât în relația cu personaje diferite cât și în relațiile diferite cu același personaj (cu vizitatorul Ray, dar și cu Gibarian care-i vorbește prin înregistrările proiectate pe ecran), intercalate cu tăceri și ezitanțe gestuale care le amplifică anume importanța în jocul ei plin de iubire despre iubire (în cele din urmă și singurul membru al echipajului dispus a nu reveni cu picioarele pe Pământ, doar pentru a-și trăi visul de iubire, posibil numai pe Solaris).
Într-un mod controlat și totuși cu importante răbufniri emoționale, ea dezvoltă ingenios, plauzibil și aproape cerebral jocul iubirii, în special în relația pe care o construiește în scenă cu excelentul Bogdan Nechifor, cel care reușește un senzațional Ray, vizitatorul fragil, ludic, inteligent și ingenuu, ca un copil-bătrân, un eremit înțelept și ghiduș în permanentă stare de visare și mirare, cu care descoperă, desface și pare să înțeleagă întruna miracolele universului care l-a plămădit, nici nu mai contează unde, născut anume parcă pentru a iubi și a fi iubit. Așezat în centrul acestei povești, el este personajul viu și mort deopotrivă, este obiectul de studiu al umanului ajuns atât de departe în Univers cu iubirea lui, este amintire și proiecție de iubire, cu toată conștiința și uitarea de sine pe care aceasta le presupune, este iubire pe care alte forme de inteligență ne-o trimite pentru a o confrunta cu tot ce-am înțeles despre iubire.
Mai ales cu iubirea pe care au experimentat-o deja pe Solaris cei doi cercetători rămași pe stația spațială pe care este trimisă doctorul Kelvin, doctor Snow (Mircea Alexandru Băluţă) și doctor Sartorius (Oana Predescu), doi excelenți actori care dezvoltă individual și complementar o altă definiție a iubirii, cea cel mai mult trecută prin filtrele științific și uman deopotrivă, ca doi veterani ccercetători în ale iubirii de tip nou pe care ne-o arată Solaris, trecuți deja prin sfâșierile emoționale pe care le-au presupus despărțirile prin repetarea și reexperimentarea pierderii (experiențele cu proprii vizitatori), față de care au dezvoltat în chip asemănător și totuși diferit mecanisme de apărare, abandonându-se în cele din urmă în științific când umanul și-a epuizat suportabilul.
Oana Predescu reușește o uluitoare doctor Sartorius, o femeie rece și echilibrată, cu secrete bine ferecate, care s-a refugiat complet în muncă în urma pierderilor umane de care a avut parte, excelând în domeniul ei de activitate și preferând activitatea cât mai departe de universul cunoscut, pe care Solaris i-l aduce în preajmă în chip nebănuit și care o împing către un fel de iubire pe care nu a crezut să-l experimenteze vreodată: iubirea de adevăr. Oana Predescu își îmbracă personajul într-un verosimil perfect plauzibil pentru povestea ei de viață, zugrăvind cu glacial și rațiune rolul iubirii în viețile noastre, lăsând însă inteligent să iasă la suprafață durerea și suferințele asumate (excelente jocurile de privire, adesea în contrast cu narativul îngrozitor căruia îi dă glas, cărora le caută fixarea în imberb pentru a nu le trăda adâncimile), înglobate în mișcări și gesturi precise, punctuale, mereu controlate, asortate perfect discursivului rațional și riguros cu care argumentează pe ambele planuri, științific și uman, inclusiv iubirea.
În chip diferit, Mircea Alexandru Băluță îi construiește solid doctorului Snow un alt chip al experienței în această nouă formă de iubire, în care predomină cumva latura lui feminină (asigură excelent swich-ul propus de relația cu doctor Sartorius), arătând mult mai multă deschidere, rafinament și cochetărie emoțională cu această formă de inteligență necunoscută pe care a întâlnit-o, față de care a dezvoltat și teamă și tandrețe elegantă, căzându-i în mreje dar apărându-se logic și mereu expresiv-explicativ de tentațiile ei, lăsându-se ghidat în cele din urmă de luciditatea și controlul pe care le dovedește doctor Sartorius pentru a nu se lăsa ispitit până la capăt și a cădea în păcat, deși e vizibil că tare-ar mai încerca…
Punctează decisiv și surprinzător în acest joc de-a iubirea exact personajul care nu e prezent în scenă decât prin intermediul jurnalului video pe care l-a înregistrat pe Solaris înainte să recurgă la gestul suicidal. Florin Piersic Jr. îi dă minunat viață unui fermecător Gibarian, carismatic și cald, impozant și fragil sub inteligența încântător învelită în infinite straturi de candoare, pe care nu reușește și nici nu se străduiește prea mult să le ascundă, lăsându-și anume vulnerabilitățile la vedere, prezentând descoperirile și uimirile emoționale pe care i le-a produs Solaris într-o manieră aproape copilărească, cu entuziam și bucurie, în timp ce-i argumentează pe un impecabil ton științific comportamentul și nevoile de explorare ce se impun în continuare și pe care le lasă moșttennire doctorului Kelvin. Filmat deștept în gros-plan și proiectat în așa fel încât să-și facă simțită prezența chiar și în absență în viața noastră și mai ales în cea lui Kris, destinatara testamentului lui de cercetare științifică (excelentă opțiunea de a anticipa reacțiile doctorului Kelvin și a se infiltra printre ele, acordând timpul necesar pentru armonizarea temporalului diferit, care creează impresia unei comunicări video live), Florin Piersic Jr. este responsabil de firul roșu al iubirii ce traversează coerent această poveste teatrală, căreia îi enunță cele mai simple și complexe definiții și care nu are cum să nu învingă, oriunde s-ar naște și s-ar dezvolta în Univers.
Iubirea absolută, necondiționată, prin care se încearcă împăcarea raţiunii cu sufletul prin esențializare, fără redundanță de idei sau de emoții, simplificate cu toatele, frumos periate și puse inteligent în slujba umanului din spatele uriașei coji metalice în care a fost ținută captivă.
În această nebunie de poezie SF, în acest poem al singurătății, odă pentru golul din noi care se cere umplut cu iubire și cu inexplicabil ca să nu ne lase să ne strivim în cădere de fundul hăului dinăuntru, excelent tălmăcită de Bobi Pricop și zugrăvită de Oana Micu și incredibil de frumos înșurubată în scenă de cei 5+1 (!) actori, care se încumetă să cerceteze cu multă candoare (și rigoare emoțională aproape științifică!) planeta-copil, o planetă care acum își descoperă propria existență și vrea să comunice. O planetă cu care ar trebui să flirtăm. S-o scoatem la cină, să glumim, să-i punem muzică, să o dansăm, să o sărutăm în drum spre casă, pe o alee pe care nu ne vede nimeni…
Nimic nu e real, doar pare real, e numai o poveste. Despre tine, cu șase personaje. Îți mai trebuie o portocală, un ocean, câteva creioane colorate și un suflet de copil. Și neapărat o navă spațială.
Cel puțin o navă spațială îți dă un oarecare simț al direcției!…
Și poate tocmai s-a găsit cea mai frumoasă direcție care i se putea afla lui „Solaris”. Teatral, zic. Pentru că dincolo de dimensiunea SF a poveștii dramatice, rămâne o confruntare emoționantă a noastră cu tot ce nu am reușit să rezolvăm cu propriul trecut, sperând în conștientizarea ce va să vie odată cu înțelegerea faptului că nu avem dreptul de a „coloniza” universul cum ne taie capul, umplându-l până la refuz cu singurătățile noastre, ce-și strigă neputincios la unison nevoia de a descoperi un altfel de împreună pentru că ne-am plictisit prea repede unii de alții.
Nereușind să ne înțelegem până la capăt pe noi înșine dar depășindu-ne totuși condiția rudimentară de a ne cuprinde, poate începem chiar de aici să respectăm complexitatea (sau misterul) celuilalt, în timp ce ne acceptăm zonele întunecate pe care nu le putem lumina, descifra sau vindeca. Încă sau vreodată.
Suntem esențial energie, iar asta înseamnă că apropierea deopotrivă de noi înșine și de ceilalți este obligatorie pentru echilibrul planetei și al universului care ne tolerează cu lipsa noastră de iubire cu tot.
Hai să mai încercăm un pic.
Hai să mai și iubim.
„Solaris” de David Greig, după romanul omonim de Stanisław Lem,traducerea și adaptarea: Andrei Dósa
Teatrul Excelsior, sala „Ion Lucian”
Regia: Bobi Pricop
Scenografia și costumele: Oana Micu
Muzica originală: Eduard Gabia
Lighting design: Costi Baciu
Video design: Les Ateliers Nomad
Cinematography: Iustin Șurpănelu
Producător delegat: Vasea Blohat
Regizor tehnic: Viorel Stemate
Stage manager: Octavian Szalad
Foto credit: ©Volker Vornehm
DISTRIBUȚIA:
Kelvin: Camelia Pintilie
Ray: Bogdan Nechifor
Snow: Mircea Alexandru Băluță
Sartorius: Oana Predescu
Gibarian (înregistrare video): Florin Piersic Jr.
Copilul: Eva Maria Ghimpețeanu / Astrid Ghițescu / Greta Rădulescu
Recomandare: 12+
Durata: 2h
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment