Întuneric.
Vibe de club, muzică asurzitoare, neoane colorate luminând sacadat trupuri zvelte și deja plictisite, zvârcolindu-se neputincioase de după sufletele chinuite ce se străduiesc să-și arunce pe chip un rânjet larg. Carne fragedă, seară de seară, în căutarea pieii potrivite care să-i țină laolaltă singurătatea și anxietățile, orbecăind prin bezna unor vremuri ce i-au stins mult prea repede lumina oricărui fel de curiozitate, înainte să-și găsească drumul în viață, încercând disperată să se scuture de toată tristețea de peste zi.
Căcat!
Trebuie să rămâi pe ringul de dans. Trebuie să te bâțâi fericit până te vede toată lumea. Până se convinge cât ești de fericit. Până nu observă cineva că te gândești la toate lucrurile rezonabile care se cer de la tine. La jobul rezonabil. La casa rezonabilă. La relația rezonabilă. La mașina rezonabilă. La petul rezonabil!…
Căcat!
La ce s-o fi gândind DJ-ul?!…
Trebuie să fii cool, trebuie să fii cool, trebuie să fii cool!…
Push the tempo!!!
La douăzeci de ani de când a fost lansat pe piață și a început să cutreiere Europa, aceeași nevoie de a forța ritmul din textul dramatic al Gianinei Cărbunariu (care a cunoscut în 2004 și premiera teatrală în Green Hours în regia autoarei), „Stop the tempo”, un text care nu doar că nu și-a pierdut actualitatea, ba chiar s-a îmbibat de noi și importante nuanțe (ca o prevestire sumbră despre un social ce nu mai are nicio șansă de salvare), justifică pe deplin interesul pentru o nouă montare.
Avertizând asupra pericolelor anxietății și depresiei în rândul tinerilor, piesa urlă din toți rărunchii o nevoie teribilă de andante într-un secol alegrissimo, fără indicații precise care să ne indice viteza de execuție a ariei ce ne-a fost încredințată fiecăruia întru interpretare, în armonie cu acompaniamentul de orchestră sau măcar al câtorva instrumente care să bucure auzul Creatorului într-un social haotic, în care presiunea asupra individului de a intra în rând cu lumea și a cânta aceeași melodie este foarte mare, indiferent de urechea și preferințele lui muzicale.
Mereu vinovați de zgomot, mereu acuzați de falset, mereu dezacordându-ne de ritmurile universului, nimerim de foarte devreme partitura pierdută ori greșită sau portativul gata pătat de rușinea unei interpretări compromițătoare, arcușul îndoit ori cutia de rezonanță crăpată, cătând să acoperim cât de mult ne pricepem toate lipsurile, nepriceperile și neajunsurile din sunetele astea ce ne-au fost încredințate pentru a contribui la prestația în lumina reflectoarelor lumii.
Și angoasele pe care le presupune arsenalul ăsta de resurse nepotrivite cu care suntem înzestrați, ba pentru care suntem chiar avertizați că ar trebui să mai și purtăm recunoștință, își pun repede amprenta pe mood-ul nostru, limitându-ne în fașă șansele de a ne găsi ritmul potrivit, de vreme ce încrederea în capacitățile noastre la vârsta la care se presupune că începem să ne înălțăm aripile către înalt este gata terfelită.
Scurt și la obiect: cluburi, depresie, nesiguranțe, sex, accidente și incidente. Însoțeli ad-hoc pentru a mai îndulci dramele tinereților personale. Aproape dragoste. Aleator sau țintit. Un joc al hazardului refulat în dependențe care te salvează de alte dependențe.
Pe textul fain și pertinent semnat de Gianina Cărbunariu, groaznic de greu de digerat, s-a jucat frumos Mara Oprea împreună cu Adrian Piciorea și Ștefan Lupu, care i-au asigurat muzica și mișcarea scenică foarte potrivite cu viziunea regizorală, găsindu-i cel mai potrivit ritm, prin care și-au propus mai degrabă construirea emoțională a plauzibilului sugerat de narativ, fără pic de patos și totuși cu foarte multă gingășie, din perspectiva acestor trei tineri răzvrătiți în căutare de noi metode de refulare a frustrărilor și combatere a plictiselii.
Curajul Marei Oprea s-a sprijinit inteligent pe un trio de scenă extrem de funcțional (Mihaela Velicu, Vlad Ionuț Popescu și Silvana Mihai, trei tineri actori tare dragi mie), care reușesc construirea unui emoțional răvășit punctual ea+el+ea. Invitația în poveste este tranșantă, așa cum a fost și intenția dramaturgului, iar mesajele puternice transmise încontinuu către tine te îndeamnă la introspecție, la analiza socialului, la reacții și în cele din urmă la o sperată implicare, răscolindu-ți punctual nevoia de a te opune direcției greșite în care se îndreaptă în continuare lucrurile și a căuta să schimbi ceva cât de mic pentru a întrerupe cadențele neputințelor de toate felurile ale tuturor celor care s-ar putea implica decisiv pentru a-i găsi lumii ăsteia măcar soluții de ameliorare, dacă nu de vindecare.
Ca mulți alți tineri cool din zilele noastre care bat discotecile, cluburile și pub-urile, încercând să-și omoare timpul înainte să găsească orice fel de direcție în viață, cele trei personaje din povestea noastră își zgâlțâie gândurile angoasante dinăuntru în vacarmul clubului Apollo, sperând că vor reuși să le dea mai încet, și se apropie unul din altul în timp ce sunt abandonați prin intermediul unor scurte convorbiri telefonice de către terți. O propunere de partidă în trei (așa începe totul, dintr-o prostie, cum remarcă El, care este decisiv urmată de un accident ce-i va suda neașteptat în cele din urmă) sau încă un trio cvasi-amoros întemeiat într-o altă seară de plictiseală.
Este vorba despre o fată frumoasă (o excelentă și foarte sigură pe ea Mihaela Velicu), elegantă și inteligentă, cu look office, trei slujbe (care răspund împreună nevoilor pe care le-ar avea potrivit pretențiilor propriilor părinţi) și niciun fel de viață sexuală, istovită deja, la doar treizeci și ceva de ani, de munca zi-lumină pentru tot felul de cretini și plictisită până la refuz de tot ce e obligată să facă în așteptarea satisfacerii nevoilor ei rezonabile de viață personală și profesională. Și despre o copywriter-iță lesbiană părăsită (foarte bună și Silvana Mihai, varianta excentrică și mai tânără a unui alt tip de singurătate feminină), sătulă să vândă rahaturi clienților pentru care lucrează în domeniul publicitar, o hipsteriță cu mutriță șugubeață și zorzoane vestimentare asortate care nu știe cum să mai evadeze din minciuna cotidianului.
Cele două fete apucă vârtos de cele două capete ale funiei ce pare că se va înfășura (simbolic) în jurul gâtlejurilor lor pregătite de abandon, la mijjlocul căreia dau din întâmplare una peste alta și împreună peste acest El, un încântător Vlad Ionuț Popescu care-i dă viață cu emoție, cu umor și delicioase accente de inconștiență minunat asortate DJ-ului aspirant, un tânăr rătăcit prin propria post-adolescență, încă în plină nevoie de acceptare și validare.
După ce hazardul i-a adus împreună și i-a apropiat prin câteva schimburi aproape impersonale de impresii și câteva activități comune, ei continuă să se întâlnească și să se apropie în ciuda tuturor diferențelor care-i despart, creând relații de codependență unul față de altul, ba chiar descoperă o preocupare comună în care să refuleze toată furia adunată înăuntrul lor: o singură siguranţă scoasă din panoul electric de comandă al unei discoteci poate opri pentru o clipă în loc tot umanul absurd cunoscut, căruia, dacă nu i se pot împotrivi, măcar i-au găsit o mica breșă spre a-l întrerupe temporar.
Făcând din asta o pasiune ce merge până la a deveni un modus vivendi, care-i va pune în cele din urmă în pericol, acest trio este expresia revoltei tinerilor care reușesc să găsească tot mai greu forme individuale sau asociative de împotrivire la ceea ce ei găsesc greșit și intolerabil în familiile lor și în societatea din care fac parte, perfect conștienți de modul absurd în care se dezvoltă lumea, căreia nu i se mai pot opune decât în chipuri radicale sau anarhiste, ce au început să aducă tot mai multe drame și tragedii în societățile din lumea de azi.
Restul e doar vibe. New, fresh, cool. Muzică, dans (foarte buni toți trei pe mișcare!), lumini, culoare (Gabi Albu!), talent și inteligență. Pe minimalism.
Să oprim deci ritmul ca să putem asculta în tihnă liniștea și să dăm doar viața mai tare.
O atenționare pentru o multașteptată schimbare a tempo-ului într-un vacarm susținut continuu în scenă, în timp ce sufletul, aproape inert, ajuns la adagio ori chiar la lento, concluzionează nepuntincios: „Căcat!”.
De aici până la anarhism nu e decât un pas. Un tempo.
Stop the tempo!
„Stop the tempo” de Gianina Cărbunariu
Teatrul Dramaturgilor Români, sala „Iosif Naghiu”
Regia: Mara Oprea
Décor: Gabi Albu
Costume: Diana Nistor
Muzică & sound design: Adrian Piciorea
Mișcare scenică: Ștefan Lupu
DISTRIBUȚIA:
Ea: Mihaela Velicu
El: Vlad Ionuț Popescu
Ea: Silvana Mihai
+ 15 ani
Atenție! Spectacolul conține zgomote și lumini puternice.
1h 10 (fără pauză)
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment