All is calm, all is bright!…
Furibund, violent, macabru.
O sângerare publică a unui Crăciun ce nu-și mai găsește liniștea în Noaptea Sfântă, împroșcată cu rușinea unei tragedii pe care nimeni și nimic nu a prevestit-o. Un strigăt apăsat în acorduri rock într-o zgomotoasă explozie de energie a unei răni vii, purulentă, crescută netulburat la vedere pe obrazul unei societăți tot mai vigilentă și ignorantă deopotrivă în relația cu tinerele ei vlăstare, pradă tot mai ușoară în era informațională pentru gesturile extreme ce pot fi hrănite necontrolat la vârsta Anti-: anti-norme sociale, anti-profesori, anti-părinți, anti tot ce limitează manifestarea liberului arbitru.
Dar unde anume începe libertatea? Și unde se poate termina?…
Adormirea primăverii. O rețetă șocantă despre cum se poate sfârși brusc anotimpul verde-crud din viața unor copilandri, treziți peste noapte în plină tranziție biologică, psihologică și socială de la pubertate către maturitate, al cărei examen bate la poarta colegiului în care învață și care le pregătește acum atestatul pentru viață. O privire dinspre partea neînmugurită a unui secol asupra celei mai frumoase vârste căreia îi amenință, fără să-și mai dea seama, înflorirea. Pe scena Sălii „Ion Lucian” a Teatrului Excelsior.
La șase ani după montarea deja celebrului poem teatral rock „Deşteptarea primăverii” după Frank Wedekind la Teatrul Mic (spectacol după un incredibil de actual text dramatic de la sfârșitul secolului XIX, care încă se mai joacă și are parte de prestația live a trupei Firma), Vlad Cristache montează la Excelsior o altă poveste tristă despre adolescență, mult mai dură și din acest motiv mult mai curajoasă, după un text de data asta contemporan și cu un live band full electric încropit din actorii teatrului Excelsior, care va arunca brusc niște copii în gaura neagră a unei lumi adulte hard rock din care-și vor șterge propria istorie. Pentru că se poate.
Există oameni care-i tolerează pe ceilalți, fac mișto de ei înșiși, muncesc să le fie mai bine, sunt în regulă, sunt veseli, împliniți, invidiați. De alți oameni. Din alte vremuri. Din alt anotimp. Și oameni care n-au apucat. Oameni care n-au avut o șansă la normalitate, precum cei din piesa „Punk Rock” a lui Simon Stephens.
„Punk Rock” este o dramă contemporană tonică, antrenantă și aparent terapeutică (până la proba contrarie) pentru problemele cotidianului, un portret posibil al depresiei vieții de provincie pentru bogați și săraci deopotrivă, care trăiesc mereu sub mirajul chemărilor metropolei, subestimându-și potențialul și disprețuind by default toate binecuvântările de care au parte în viață, văzut prin ochii unor adolescenți înstăriți, dar nemulțumiți, o viziune asupra viitorului nostru distopic, aparent facilă, pe care Simon Stephens o desenează însă cu multă atenție la detalii, îngrijindu-se îndeaproape de preocupările și obsesiile de gândire ale tinerilor de șaptesprezece ani din ziua de azi, impregnați de ambițiile și obsesiile părinților care le împing tot mai mult limitele către un succes numai de ei știut.
Un grup de adolescenți din Stockport (nord-vestul Angliei) aflați în pragul examenului de maturitate, confruntați cu presiunea familiilor lor și societății deopotrivă, pentru care biblioteca școlii devine „camera experimentală” a bullying-ului, întâlnirilor și flirtului, un refugiu pentru revoltele și îndrăgostelile specifice vârstei, un malaxor hormonal și afectiv pentru senzațiile și emoțiile noi cu care se întâlnesc și care pot exploda fatidic pe terenul minat al rebeliunilor și teribilismului în care sunt atent îmbrăcate.
Pe care Vlad Cristache alege să-l atace într-o manieră interesantă (deși nu e la prima abatere!) la baterie, chitară electrică și bas prin performanțele instrumentale și vocea (aici intervine noutatea) celor șapte protagoniști ai spectacolului, actori ai Teatrului Excelsior. O trupă Punk Rock în care Dan Pughineanu. Matei Arvunescu, Alex Popa, Ioana Niculae, Ana Udroiu, Alex Călin și Teo Dincă sunt plimbați atent între instrumente și microfoane cu ajutorul unui preparator muzical pentru percuție (Lucian Maxim) și al unuia pentru chitară și bas (Adi Coman), însoțind cu performanțe live mai mult decât decente dramaticul propus, segmentat într-un concert al larmei furioase a adolescenței, la vârsta zgomotului social și a vacarmului inimilor care se pornesc să bată altfel, poate chiar în ritmuri punk.
O hărmălaie atent organizată, poate singura care poate anticipa deznodământul tragic (muzica și versurile trimit către tulburările adânc impregnate în mentalul și emoționalul adolescenților, transformate pentru unii din refulare într-un fel de ghid ad litteram al căii spre pierzanie), în jurul lui William Carlisle al convingătorului Dan Pughineanu (proaspăt nominalizat la UNITER 2023 pentru rol secundar într-un alt spectacol al Excelsior-ului), care dezvoltă un personaj complex, plin de culori și nuanțe pe care actorul le stăpânește și le dezvăluie precis la toate nivelurile (rostire, mișcare scenică, gestual și chiar performanțe vocale).
Dan Pughineanu este adolescentul reprezentativ și nu prea pentru tipologia pe care o propune William, un weirdo mai sofisticat decât ai putea să te aștepți, un personaj misterios sub toate răzvrătirile afișate la suprafață și atent construite în jurul traumelor pe care le-a confruntat și din care i se trage disperarea, pe care caută să o mascheze abil și nu prea spre a obține validarea sau măcar pentru a evita respingerea, suficient de inteligent pentru a le atrage și a le contracara pe ambele aproape în același timp, cu răzgândiri delicioase, cum îi șade bine oricărui tânăr în căutarea identității sociale și intelectuale, ghidat intenționat între extreme pe care le atinge priceput și din care se retrage la timp pentru a-și ascunde mereu intențiile, păstrând suspansul acțiunii și asigurând tensiunea necesară în momentele cheie ale spectacolului. El se mișcă foarte bine în scenă, captând atenția publicului sau extrăgându-se cu aceeași lejeritate pentru a o muta pe partenerii lui de scenă, construind inteligent toată siguranța de care va da dovadă personajul său (dezvăluită și cel mai bine exploatată pe perioada anchetei din final) pe toate nesiguranțele pe care le afișează pe parcurs, dar care ridică mereu suspiciunea asupra unei posibile tulburări bipolare, pentru ca mintea lui rătăcită să-și arate în final colții patologicului.
El este și actorul cel mai mult învârtit prin spațiul de joc (spre a se imprima decisiv în vizualul spectacolului) cu orizontale și mai ales cu verticale generoase, de care se servește abil pentru a impune diverse aspecte ale personalității lui complexe. Un spațiu multifuncțional spectaculos, în care scenografa Andreea Tecla (sprijnită ulterior solid în echipa tehnică ce asigură lighting-ul, sound-ul și muzicalul spectacolului, ce-i vor îmbrăca abil decorul propus, dovedindu-i practicul și utilul) a imaginat interiorul unui colegiu în care este adăpostită în chip generos biblioteca, între ale cărei rafturi William pare să petreacă cel mai mult timp dintre toți (!), ce va funcționa ca loc de întâlnire și sală de studiu pentru elevii care o populează și care îi grăbesc simbolic sfârșitul. Schelele înalte ce susțin tablele uriașe înțesate de strădaniile profesorilor și elevilor care și-au tocit creta albă pe negrul lor curios de-a lungul timpului (prelungite pe podeaua ce-și așteaptă sarcastic rezolvarea unei probleme stringente prin învălmășeala unor formule de soluționare a ecuației „acum”, anume pierdută printre cifre și litere ce se vor acoperi în final de sânge și dovezi ale crimei), ascunse inițial sub hârtie neagră pe care sunt imprimate mărturiile în cretă ale trecerii lor pe aici, vor fi distruse la propriu prin ruperea fâșiilor uriașe de hârtie (într-un fel destul de nespectaculos pentru propunerea scenografică, ce ar fi comportat, cred, mai multă atenție pe această distrugere), în toată lipsa de răbdare de a termina odată liceul și a porni către necunoscut, pe care o afișează diferit fiecare dintre ei. Odată dezvelite, spațiile imaginate pe aceste schele (mărginite simbolic de toaleta cu pisoarele la vedere) vor funcționa deopotrivă ca interioare ale colegiului (în special coridoare) și scenă a concertului punk rock (actorii se vor folosi pe rând de instrumentele de percuție cocoțate pe schela din fundal pentru a-și acompania colegii de jos, din prim-planul prestațiilor muzicale live) în arena de spectacole astfel obținută, pusă spectaculos în valoare de lumini. Ambele metafore golind de substanță, de sens și, în cele din urmă, chiar de viață, locurile altădată mustind de veselie, de energie, de teribilisme și de vacarmul eliberator, atât de necesare uneori descătușării tensiunilor cu care adolescența provoacă sufletele în drumul devenirii lor spirituale.
De acestă dată sufletele chinuite ale unor adolescenți ce se învârt în jurul lui William Carlisle, ispitindu-i fără să știe demonii despre care nu are niciunul nici cel mai mic habar.
Fata frumoasă pe nume Lilly Cahill, nou venită în oraș și în liceul lor, condusă cu siguranță, naivitate și senzualitate de Ioana Niculae, o tânără în formare plină de vise și de fantezii îndrăznețe, dar și de prejudecăți deja asumate în legătură cu stilul de viață și preocupările oamenilor din jur, analitică și curioasă, poate sufletul cel mai compatibil cu al lui și de aceea pasiunea cel mai potrivit de asortat temperamentului amalgamat al acestui rătăcit, care se va transforma ușor în obsesie și deznădejde, în ciuda atenției speciale pe care Lilly i-o acordă constant, cu toată prietenia pe care cineva ar putea să o acorde la această vârstă unui tip atât de ciudat. Dar care nu îi poate împărtăși sentimentele de dragoste.
Golanul Bennett care tachinează, chinuie și torturează tot ce prinde din plăcere, slăbiciune și plictiseală deopotrivă, specific unui adolescent răzvrătit și superficial pe care Matei Arvunescu îl conturează exagerat (și la nivel de rostire și la nivel gestual), prin multe contraste și contraziceri intenționate de comportament care-i asigură alura de personaj intrigant, enervant și de temut, ce luptă cu toată lumea și mai ales cu el însuși (mai precis cu propria sexualitate) în căutare continuă de noi metode de refulare și amuzament personal pe care să le integreze în tratamentele de violență asupra colegilor, dar care-i poartă și el lui William un soi de respect, venit mai degrabă pe calea misterului din care acesta și-a construit carapacea spre a se feri de bullying.
Ținta preferată a lui Benett este Chadwick Meade, un minunat Alex Popa, poate cel mai solid construit personaj al grupului, nerd-ul perfect care-și încasează cu demnitate fiecare bobârnac și fiecare nouă umilință la care a devenit deja imun, în timp ce le aruncă tuturor în față adevărurile dureroase despre care nimeni nu este dispus să vorbească, dar care îi încurcă vizibil pe toți, plin de substanță și de nuanțe cărora inteligența lui sclipitoare le dă forța vizionarismului cu care se face remarcat (excelent în monologul despre sfârșitul lumii care-i confirmă sclipirile de geniu).
Tocilara emancipată Cissy Franks a Anei Udroiu, o fată inteligentă și nesigură pe ea care funcționează cum poate sub presiunea ambițiilor unor părinți obsedați de note mari, ascunsă abil după bicepșii iubitului ei violent Bennett, pe care-l urmează cu frică și falsă supunere, dispusă să-i treacă mereu cu vederea orice mârlănie doar pentru a-și păstra statutul de iubită a golanului liceului.
Joviala Tanya Gleason a lui Teo Dincă, energică și provocatoare, debordând pe alocuri (cred că cea mai puternică în prestațiile muzicale), un lider informal al fetelor în general mofturoase, superficiale și pe alocuri chiar perverse din liceu, pe care se pare că le conduce fără să-și propună prin aura morală și disciplina de sine pe care le-a construit cu muncă și perseverență, experimentând relațiile bune cu toată lumea, căutând aprobiul și buna integrare în orice grup și ținându-le tuturor isonul, cu o inimă mare, caldă și zburdalnică (îndrăgostită iremediabil de profesorul de engleză cu care nu contenește să-și proiecteze viitorul).
Și, în sfârșit, băiatul bun la toate ale adolescenței, mai ales la chitară (!), Nicholas Chatman al unui fermecător Alex Călin, puțin șmecher însă destul de așezat în marea schemă a adolescenței, chipeș, carismatic și totodată foarte sensibil, elegant și șarmant, care cucerește inimi și priviri la fiecare trecere prin scenă, genul de care se îndrăgostesc toate fetele într-un liceu, material serios de iubit, de adorat și de arătat lumii, bun de ținut în preajmă pentru plăcere și bucurie, nu doar de palmares.
Cu toții tineri și frumoși în toată splendoarea răzvrătirii lor, plini de ambițiile și năzuințele specifice vârstei, în căutarea unui drum potrivit către lumina care să-i elibereze de frici, angoase și traume, pe care-l probează acum prin intermediul muzicii presărată cu zgomote și scârțâit de metale grele, într-o lume destrămată absurd sub privirile noastre neputincioase, în crescendo, până la prăbușire, sub ale cărei dărâmături sunt strivite, fără milă, nevoile lor de înțelegere, împărtășire, acceptare și afirmare, distruse într-o competiție tot mai absurdă spre care vremurile își împing fără să-și ma idea seama tinerii, descompusă sub ochii noștri într-un haos minuțios organizat în care totul se năruie pe interior și pe exterior.
Niciunul conștient că totul se poate surpa într-o clipă oarecare, în care o minte răzvrătită poate fi inundată brusc de întuneric și hazardul poate pune stăpânire pe soarta lor, ștergându-le Crăciunul din calendarul zilelor ce vor să vie după examenul de maturitate, dimpreună cu promisiunea tuturor celorlalte sărbători ce ar fi trebuit să-i urmeze firesc, înainte ca dr. Richard Harvey al unui foarte cuminte Oliver Toderiță (în cealaltă distribuție Robert Radoveneanu) să fie nevoit să le ia adolescența la rost și să-i caute un diagnostic potrivit în urma unei tragedii.
Sleep in heavenly peace!…
„Punk Rock” de Simon Stephens, traducerea Bogdan Budeș
Teatrul Excelsior, sala „Ion Lucian”
Regia: Vlad Cristache
Scenografia: Andreea Tecla
Lighting design: Cristian Șimon
Asistent lighting design: Nicoleta Ivan
Sound design: Andrei Doboș
Preparator muzical percuție: Lucian Maxim
Preparator muzical chitară și bas: Adi Coman
Grafică covor scenă: Karla-Maria Broșteanu
Producător delegat: Vasea Blohat
Video și grafică afiș: Iustin Șurpănelu
Credite: ©Andrei Gîndac
DISTRIBUȚIA:
William Carlisle – Dan Pughineanu
Bennett Francis – Matei Arvunescu
Chadwick Meade – Alex Popa
Lilly Cahill – Ioana Niculae
Cissy Franks – Ana Udroiu
Nicholas Chatman – Alex Călin
Tanya Gleason – Teo Dincă
Dr. Richard Harvey – Oliver Toderiță / Robert Radoveneanu
Recomandat: 15+
Durata: 2h 45′ (fără pauză)
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment