Un pat alb, străjuit la căpătâi de o cruce luminoasă. La celălalt capăt un scaun pe care Agnes își așteaptă cuminte, în semiîntuneric, judecata divină. Înainte să înalțe către Dumnezeu următoarea rugă, împărtășită nestingherit cu publicul teatrului Nottara care o iscodește curios de jur împrejur, în timp ce-și caută cu oarece sfială locul în această mănăstire. Tăcerea și mai apoi vocea ei angelică străbat la fel de resemnate și totuși cu atât de mult ecou cei patru pereți transparenți ai odăii ce-i adăpostesc taina sufletului și rușinea cu care lumea se va grăbi, poate, din nou, să-i maculeze neprihănirea, care nu suportă niciunfel de paravan.
„Agnes, aleasa lui Dumnezeu”. A doua piesă a dramaturgului american John Pielmeier (distinsă cu Marele premiu de dramaturgie americană în 1979, jucată apoi pe Broadway și devenită în 1985 și scenariu cinematografic pentru multipremiatul film al lui Norman Jewison, cu Meg Tilly, Jane Fonda și Anne Bancroft în rolurile principale). Proaspăt tradusă de Bogdan Budeș și pusă în scenă de Sânziana Stoican pe scena sălii „George Constantin” a Teatrului Nottara a devenit un eveniment teatral aproape solemn, curat ca o lacrimă ce se rostogolește cu demnitate pe obrazul pălmuit al dramaticului și credinței deopotrivă.
Un spectacol de teatru psihologic la limita filosoficului, o inedită propunere de introspecție și de confruntare pentru fiecare dintre noi cu propriile îndoieli, frici și neputințe înainte de a ne permite formularea unui verdict și de a împărți, arbitrar, dreptatea. O confruntare cu Dumnezeul din noi întru acceptare și iertare a răului, spre a-i căuta vindecare și îndreptare în lumină.
Un abuz, un miracol și o pruncucidere. Test de încredere trei în unu pentru o disecție dramatică multistrat în organismul viu al credinței, ce-și aude diferit bătăile inimii în pieptul și sufletele a trei femei aflate în criză firească de abandonare în ordinea universului, zgâlțâit de o realitate crudă pe care o percep altfel decât celelalte, agățate fiecare de câte un colț al giulgiului aruncat de Dumnezeu anume să le acopere îndoielile și să le pună la încercare puterea credinței, dezvelită diferit sub emoțiile care au pus stăpânire pe ele.
În mănăstirea în care tocmai am fost primiți, un nou-născut a fost găsit de curând mort, zdruncinând liniștea lăcașului și opiniei publice încă în stare de șoc, acum în așteptarea unui verdict împotriva celui care ar fi putut săvârși o astfel de crimă îngrozitoare. Tânăra Agnes, măicuța care i-a dat naștere și care parcă nu-și aduce aminte nimic nici măcar despre sarcină, o copilă naivă, aproape angelică, este anchetată, printr-o hotărâre a unei instanțe de judecată, de psihiatra Martha Livingstone, însărcinată cu stabilirea unui diagnostic care să reflecte starea ei de sănătate mintală. Secondată de stareța Miriam Ruth, psihiatra caută să pătrundă tainele sufletului curat al lui Agnes, revelate și acoperite deopotrivă de maica stareță, fiecare dintre ele încercând să o protejeze cum se pricepe mai bine pe tânăra inculpată, care poate fi confruntată cu închisoarea, ospiciul sau achitarea.
Inspirată dintr-un caz real (al cărui protagonistă a fost Sora Maureen Murphy dintr-o mănăstire din Brighton, New York, în vârstă de treizeci și șase de ani, care a fost găsită sângerând în camera ei de către celelalte surori ale mănăstirii, după ce a dat naștere unui copil, găsit asfixiat într-un coș de gunoi lângă ea, pe care a negat că l-ar fi născut, ba chiar a susținut că nu își amintește să fi fost însărcinată, acoperindu-și priceput sarcina pe parcursul celor nouă luni sub straiele tradiționale de călugăriță), povestea nu este tocmai ușor de propus publicului, mai ales într-o sală de teatru.
Dacă pentru scenariul cinematografic s-a putut apela la personaje secundare (sora Margueritte și alte măicuțe, judecătorul și alți slujitori ai justiției, mama psihiatrei Martha Livingston, internată în azil, dar mai ales părintele Martineau), care preiau multe de pe umerii personajelor principale pentru a ajuta la contextualizarea poveștilor proprii și alcătuirea portretelor lor, piesa de teatru mizează exclusiv pe forța cu care sunt învestite fiecare dintre cele trei femei aflate în criză de credință, ceea ce provoacă regizorii de scenă care atacă povestea la o construcție migăloasă a personajelor (mai ales pe interior, care trebuie atent supravegheat pentru a-și păstra și exploata verosimilul narativ) și a relațiilor actrițelor în scenă, iar celor trei protagoniste le oferă posibilitatea să-și pună în valoare calitățile de interpretare mai puțin evidente, complexitatea celor trei roluri comportând o activă participare a arsenalului mimico-gestual de acord fin, obligatoriu pentru a însoți generosul subtext propus (de natură filosofică).
Sânziana Stoican a mizat mult și a câștigat cu rolul principal, în care o ține neclintită pe această ingenuă Agnes a unei excelente Cristina Juncu, provocată, studiată, chestionată și apărată în permanență de Martha Livingstone a unei neclintite Isabela Neamțu (Luminița Erga în cealaltă distribuție) și de Stareța Miriam Ruth a unei foarte alunecoase Crenguța Hariton (Victoria Cociaș în cealaltă distribuție), construind inteligent relația de rivalitate între acestea din urmă, care funcționează ca un binom activ ce gravitează în jurul lui Agnes, în care autoritatea se negociază la sânge și se transferă întruna ideatic și emoțional de la una la alta, actrițele fiind nevoite să-și construiască atent individualul și impozanța necesare personajului lor și ping-pong-ului continuu în care sunt antrenate, fără a se ajuta de alte personaje și agățându-se în permanență de prezența neîntreruptă în scenă a călugăriței novice, prin care își explică, își hrănesc și își dezvoltă lejer propriile personaje, sprijinindu-se inteligent în prestația impecabilă a Cristinei Juncu.
Această tânără mamă condamnată, care susține că nu își amintește că ar fi fost însărcinată sau că a născut copilul, primește o verticalitate cutremurătoare prin jocul Cristinei Juncu, greu de surmontat și cu atât mai ispititor și ofertant pentru partenerele ei de scenă. Actrița e o combinație fascinantă de forță și fragilitate, împlinind minunat dimensiunea divină a lui Agnes, pe care reușește să o țină extrem de sus, într-un adevăr plauzibil, foarte greu de atacat, înfășurat abil în calitățile ei vocale din care-i țese precis delicatețea și fermitatea credinței.
O ajută foarte mult și concentrarea acțiunilor ei într-un singur spațiu, un perimetru deloc generos fizic care-i imprimă un fel de stabilitate aproape intim-dumnezeiască, pe care regizoarea l-a impus iscusit în complicitate cu scenograful Valentin Vârlan: odaia lui Agnes, un acvariu din plexiglas cu deschideri generoase pe pereți, toți transparenți, ce păstrează intimitatea unei chilii (așa cum e subliniat și prin austerul propus) dar permit în același timp traversarea lui în toate direcțiile, fără a-i știrbi dimensiunea sanctuară, în timp ce publicul, așezat chiar și pe scenă în jurul acestui acvariu, se simte cumva dator cu un anume tip de respirație cu care să nu maculeze aerul sacru al acestei experiențe, personajele mișcându-se pe câteva culoare create printre spectatori, ceea ce contribuie esențial la senzația intimității împărtășite în spațiul mănăstirii, pe care doar costumele și crucea luminoasă îl anunțaseră inițial.
Descărcat de obiecte inutile și impregnat punctual prin doar câteva simboluri, pe care lumina (sau mai bine zis jocul ei cald/rece) îl transformă pertinent în momentele cheie, după nevoile spectacolului, spațiul de joc păstrează o joacă alb/negru din care se va desprinde în cele din urmă albul (o trecere simbolică spre o atmosferă de salon de spital, în care puritatea este tratată ca boală), care va fi înlocuit și în costumul lui Agnes, prinsă într-o joacă a iubirii totale, necondiționate, în toată șoapta tainei ei, în tot strigătul ei către Dumnezeu, în toată lipsa ei de îndoială din credința-i preacurată, înălțată la cer pe o voce angelică, spartă anume într-un fel special de lacrimal, fără pic de tânguială, care fac să-ți vibreze toate celulele cu care te-ai prezentat în sala de spectacol.
Pentru că în pofida modulațiilor înduioșătoare cu care-și însoțește cântecul trist, vocea Cristinei Juncu este gravă, fermă, puternică, extrem de dură chiar pe alocuri, asigurându-i prin contrast dimensiunea umană în dialogurile care reușesc foarte convingător în acest fel (prin coborârile ei repetate în uman, urmate brusc de înălțări neprevăzute către divin, emoțional și retoric) să nu fie o simplă înșiruire de ședințe de interogatoriu psihiatric, cu toate culorile psihologice pe care acestea le-ar presupune, ci să impună temele filosofice aduse în discuție, pe care partenerele de scenă își mulează mult mai ușor în această propunere propriile personaje, care-și pot croi drum lumesc și spiritual deopotrivă.
În jurul acestui monument de inocență crudă, construit din cărămizi de ingenuu și traumă, ținute împreună de un mortar la limita violenţei cu abuzul, în care se recunosc în chipuri diferite, ele dărâmă și construiesc din nou și din nou zidurile fortificației propuse, ca să se vadă mai bine Credința. Fără degete-n ochi, fără arătătoare mustrătoare, fără demonstrații gratuite de forță sau cu prea multă cenușă presărată inutil peste capetele plecate întru căință, psihiatra și stareța reușesc să contribuie decisiv, în chip complementar, la edificiul credinței, coborând-o la nivel individual (în faptele lor de viață, care i-au dat forme diferite în fiecare dintre cele două suflete) între propriile ziduri și readucând-o din subsolurile lor înapoi la suprafață, cu toate întunericurile la vedere, așezând-o cu grijă una lângă alta în pofida multiplelor diferențe care par să le separe. Așa cum îi șade bine oricărei tragedii, trimisă de Dumnezeu pe pământ pentru a pune laolaltă credințele și necredințele, nevoite să lupte unele cu altele în slujba unuia și aceluiași Bine, al tuturor.
Întâlnite în afara acvariului, psihiatra și maica stareță își negociază abil pozițiile de putere, disputându-și supremația în timp ce-și declară una alteia stinghereala în legătură cu profesia lor, sperând să-și apere fiecare teritoriul și să-și ascundă cât mai bine secretele în timp ce invocă binele superior al inculpatei/pacient.
Dr. Martha Livingstone a convingătoarei Isabela Neamțu e aparent rece și detașată, investighează neobosit cazul pentru a determina atât paternitatea, cât și vinovăția surorii Agnes, dezvoltând o accepțiune aparent antagonistă asupra credinței față de stareță (supărată chiar de lipsa declarată de credință a lui Livingstone, după care aceasta pare totuși, la un anumit nivel, să tânjească), pe care nu poate să și-o refuze până la capăt, mai ales în lipsa unei rezoluții pragmatice (nu este dovedit niciodată tatăl, chestiune care încurajează cumva publicul să accepte natura miraculoasă a nașterii, adică să-și suspende neîncrederea și să accepte mărturia finală a surorii Agnes) și a educației complet diferite pe care a primit-o. Fără stridențe inutile, cu încrâncenări bine dozate și atitudine de detectiv mental și emoțional extrem de minuțios, ea se înfrânge uneori conștient cu propriile arme, credința ei, extrem de bine camuflată, fiind adesea pusă la încercare de dovezile științei care pare să-i fi luat locul prin forța argumentelor, ascunse în forme elegante de aroganță și egoism, pe care actrița reușește să le lase însă să crape inteligent pe alocuri, ca să înțelegem cât de subțire este acest strat.
La polul opus, maica Superioară Miriam Ruth, foarte bine strunită de Crenguța Hariton, dovedește tocmai prin intermediul credinței cât de importantă este știința, permisă altminteri chiar de Dumnezeu, dovedindu-se adevăratul psiholog și terapeut în aceată tragedie pentru fiecare dintre părțile implicate, asupra cărora acționează necontenit la toate nivelurile. Stareță de patru ani (cu puțin înainte să vină Agnes la mănăstire, fumătoare de două pachete de Lucky Strike fără (în lumea asta nebună în care nu poți avea încredere decât în fumători!), Miriam pretinde că o cunoaște foarte bine pe Agnes (ca ea sunt puține într-un Ordin dedicat propovăduirii și rugăciunii). Stăpână pe sine și pe valoarea credinței (dar și fățărniciei!) personajului ei, actrița își conduce extrem de sigur convingerile prin scenă, persuasiv și ademenitor pentru parteneri și public în același timp, cu inteligență ludică în rostire și chiar în mișcarea prin scenă și prin sala de spectacol, presărate cu multe ironii și sarcasm foarte bine dozate pe alocuri, prezentându-se într-o manieră aproape laică (foarte potrivită cu istoria de viață a personajului) însă folosindu-se de dozele necesare de mister și complicitate cu Divinul cât să imprime solemnitatea unui lăcaș de cult, în care va să învingă credința adevărată.
Credință care înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiți, mecanism alienant pentru unii, vocație puternică pentru alții, credință care nu-și va găsi dovezile înăuntrul sau în afara mănăstirii, ci în fiecare dintre cele trei suflete, greu încercate de povara necunoașterii și participării la vină prin credință, rostogolită tulburător și esențial între taină sfântă și ipocrizie, între compasiune și logică, între glacial și sfâșâietor în acest joc psihologico-juridic de-a Credința, la limita nebuniei, din care trebuie să învingă Umanul.
Restul e Iubire.
„Agnes, aleasa lui Dumnezeu” de John Pielmeier, Traducerea: Bogdan Budeș
Teatrul Nottara, Sala „George Constantin”
Regia: Sânziana Stoican
Scenografia: Valentin Vârlan
Foto: Andrei Gîndac
DISTRIBUȚIA:
Agnes: Cristina Juncu
Martha Livingstone: Isabela Neamțu / Luminița Erga
Stareța Miriam: Crenguța Hariton / Victoria Cociaș
Durata: 1h 50min (fără pauză)
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment