Uite teatrul, nu e teatrul… Bau!
Și apare teatrul.
Și-apoi iar dispare. Numai ca să apară din nou.
Un joc de-a v-ați ascunselea cu toată foamea ta de teatru cu care te-ai prezentat conștiincios în sala de spectacol. Ba dincoace, ba dincolo de cortină… Care cortină? Nu e nicio cortină! E o scenă goală. Un hău negru care stă cu gura căscată spre tine, gata-gata să te-nghită. Dacă nu ești atent, fantoma Thaliei te mestecă puțin înainte, cât ai clipi (fără să uite chiar să-ți ceară asta!), ca să te digere mai repede și să-și elibereze degrabă pântecul pentru alți spectatori insultați de lăcomia cu care tocmai ai fost înghițit. Cu scaunul tău de spectator cu tot. Scaunul pe care stai uluit privind spre o scenă… goală. Bine, aproape goală. Se cațără pe ea patru actori infatuați, care-și îndreaptă amenințător arătătorul spre tine, în timp ce aruncă tot felul de sudălmi îndreptate precis spre aerul tău prețios de spectator de teatru. Nici măcar nu zăbovesc prea mult pe sfânta scândură, se năpustesc repede asupra ta cu tot arsenalul lor actoricesc, distrugând precis granițele fizice, temporale și de orice altfel de convențional între orice mine, tine, noi și voi. Până nu mai rămâne nimic din teatru, afară de tot. Fără costume, fără recuzită, fără decor, fără coregrafie, fără reflectoare sau lumini speciale, fără muzică, fără nimic. Și tot ție îți intentează un proces sofisticat despre câte poți să-i iei teatrului și să rămână totuși teatru, pretinzându-ți daune totale.
„Abuzarea publicului”. Un spectacol excelent, surprinzător și intrigant montat de Edda Coza pe scena Sălii Mici a Teatrului Național „I. L. Caragiale” din Bucureşti (o producție realizată de Centrul de Creație și Cercetare „Ion Sava” în cadrul programului „9G la TNB”) pe textul luiPeter Handke, în traducerea inspirată a lui Victor Scoradeț care-i asigură colocvialul și „jargonul” necesare pentru a șoca publicul bucureștean, așa cum a făcut-o cu publicul de limbă germană la apariția lui, în urmă cu jumătate de secol, își atinge minunat scopul, încă valabil astăzi.
Publicarea în 1966 a piesei „Publikumsbeschimpfung” (în traducere mot à mot „Insultarea publicului”, cunoscută inițial la noi sub titlul „Scandal cu publicul”) este considerată momentul nașterii speciei dramatice denumită „Sprechstück” (piesă de vorbit). Laureat al Nobel-ului pentru Literatură în 2019, Peter Handke avea pe atunci doar 24 de ani, textul lui, montat în același an la Theater am Turm din Frankfurt, șocând publicul și critica germană prin stilul direct, abrupt și ireverențios pe care îl propunea, atrăgând atenția asupra dramaturgului, propulsându-l în rândul scriitorilor demn de luat în seamă.
Deși a avut premiera în cadrul unui festival de teatru experimental din Germania, producția Theater am Turm a stârnit imediat ecouri și în afara granițelor (la câteva săptămâni chiar și „London Times” a publicat o recenzie despre piesă și spectacol, consemnând „participarea sălbatică” a publicului!). Montată și primită cu entuziasm la Frankfurt, ajunsă repede în turneu pe scene din München, Berlin, Viena și alte orașe, unde a fost jucată pentru publicuri la fel de abuzate (!) și la fel de entuziaste, piesa este produsă câteva luni mai târziu în mai multe teatre din afara Germaniei (Austria, Belgia, Danemarca și alte șapte țări europene), pentru ca în numai un an de zile de la premieră, în timpul stagiunii din 1967, să se numere oficial printre cele cinci cele mai frecvent produse piese contemporane în limba germană.
Miza ei controversată și inovatoare, contracarată mereu incendiar de reacții pasionale ale publicului de pretutindeni, a ținut preț de câteva decenii scena vie și atrăgătoare pentru spectatorii masochiști din multe colțuri ale lumii, prin natura ei aparent apolitică (ca temă generală) dar instigatoare, deși piesa în sine este un atac explicit la adresa status quo-ului teatrului la vremea lansării ei, fiind parte dintr-o tendinţă mai generală a teatrului de protest aflat în plin avânt antiautoritarist, oferind formatul potrivit la momentul potrivit, pe care Handke le-a anticipat, manipulat și exploatat cu succes.
Această anti-piesă s-a dorit inițial un eseu-manifest împotriva teatrului, pe care vizionarul Handke și-a dat seama că ar fi fost inutil să-l publice sub formă de pamflet, intuind forța dramatică a reprezentării lui pe o scenă și într-o sală de teatru. „Paradoxal, rezultatul a fost să fac ceva pentru scenă împotriva scenei, folosind teatrul pentru a protesta împotriva teatrului momentului. Nu mă refer la teatru ca entitate absolută, ci la teatru ca fenomen istoric, așa cum este el până în ziua de azi.” declara Handke într-un interviu din 1970.
Recompunerea iluziei dramatice spartă de Brecht (care recomanda spectatorului să nu se mai holbeze visător la ce vede pe scenă, pledând pentru înstrăinare și teatru antiaristotelic, adică teatrul care educă prin gândire, distanțare critică, distracție și acțiune, nu prin emoții – asociate discursului propagandistic nazist – care să purifice prin milă și frică, prin catharsis aristotelic), într-o epocă în care teatrul „științific” de tip brechtian (numit inițial epic, mai târziu dialectic, ce-i cere spectatorului să judece, să analizeze, să se îndoiască) se prăfuise în ochii tinerei generații.
Destul de explicit de la prima strigare cu privire la obiectivele sale antitradiționaliste, discursul dramatic este îndreptat direct împotriva oricărei definiții care postulează teatrul într-o formă de artă instituţionalizată în vreun fel în imaginarul spectatorului (delicioase pe parcurs observațiile și interacțiunile cu privire la definiția teatrului clasic), Handke considerând teatrul tradiţional limitat, datat și naiv, tipic Akte-Stück, o construcție pur reprezentativă și iluzorie, o formă care implică o reducere radicală a orizontului teatral contemporan lui.
În „Publikumsbeschimpfung” el avertizează încă de la început că ceea ce se face pe scenă nu este o reprezentare a unui realități în afara piesei, ci o formă intenționat căutată de a scoate publicul din apatie, chiar cu riscul de a-l agresa. Interesante în acest sens sunt observațiile (sub formă de reguli-recomandări pentru actori) așternute la începutul textului, unde li se recomandă acestora să studieze cu atenție tot felul de sunete și comportamente agresiv-obsesive, de la cântările ritmice ale demonstrațiilor de stradă sau încurajările și huiduielile suporterilor către echipele de fotbal, până la hărmălaia dezbaterilor care se întrerup ori spectacolele polifonice ale interpreților ce traduc simultan întrevederile de la Națiunile Unite, sosirea și plecarea simultană a trenurilor în gară, dar și ecteniile din bisericile catolice, zgomotul betonierei amplificându-se după ce motorul a fost pornit ori roțile unei biciclete răsturnate, care se învârt până ajung în punctul de repaus…
Tot actorilor (dar și regizorului) le este recomandată producerea de zgomote în spatele scenei care să inducă în eroare spectatorul (mutări de obiecte, directive de la regizorii de scenă și echipa tehnică, înregistrări ale altor spectacole în care, înainte de a se ridica cortina, obiectele sunt într-adevăr mutate, etc.), zgomote care ar trebui amplificate ca să fie audibile, apoi stilizate și aranjate astfel încât să producă propria lor ordine și uniformitate în care să predomine atmosfera obișnuită de teatru. O atmosferă care să fi urmat firesc unui comportament dinadins mai formal și mai ceremonios decât de obicei al angajaților teatrului implicați în prologul oricărui spectacol (ușieri, garderobieri, plasatori, luminiști, mașiniști, etc.), dar și unor reguli stricte impuse spectatorilor (cod vestimentar, reguli stricte de acces în sală) și unui set convențional de norme pe durata desfășurării spectacolului privind folosirea adecvată a invectivelor, a difuzoarelor și a luminilor (luminarea scenei și auditoriului în armonie cu nivelul difuzoarelor întru uniformizare acustică și de ecleraj sală/scenă), interacțiunile cu publicul sau lipsa imaginilor de orice fel.
Edda Coza atacă inedit formatul propus de dramaturg, dezbrăcându-l la piele de orice premize ale spectacularului, reușind să nu forțeze nicio clipă spectatorul înainte de spectacol și să-l țină elegant în mână pe parcursul lui exclusiv prin precizie, abuzat tocmai prin faptul că este tratat ca de obicei, ceea ce nu-l pune nicio clipă pe gânduri și nu-i permite construcția vreunui scut de protecție pentru atacul ce se va îndrepta, inevitabil, asupra lui. Mizează totul pe cei patru actori împreună cu care a construit acest spectacol. Și câștigă.
Dan Coza, Carol Ionescu, Irina Ștefan și Vlad Brumaru joacă excelent non-jocul și non-acțiunea dramatică a acestui spectacol de idei didactico-pedagogice despre rolul, rostul și funcțiile receptării mesajului artistic, intrigând, relaxând, cotrobăind atent prin mințile și sufletele spectatorilor după emoții recognoscibile, care să le dea încredere că pot face față spectacolului, dar și după altele noi, cu care să combată dacă (Doamne ferește!) va fi nevoie.
Cei patru distrug temeinic orice urmă de obișnuință, confort și plictis, luându-se excelent la trântă cu rutina și reflexele automate/învățate de spectator în anii în care și-a tocit turul pantalonilor în scaunul cuvenit de judecător superior al celor ce se întâmplă pe scenă, având la cheremul lui toate cele necesare pentru a mitralia (cu un sughiț, un căscat, o tuse, un oftat, mai nou chiar cu vreo sonerie sau alarmă de telefon) activitățile ce se petrec de obicei acolo, sub protecția complice a întunericului sălii care-l păstrează grijuliu în anonimat dacă nu se simte vreo nevoie stringentă de reacție combativă față de vreo așteptare înșelată.
Deși angajați într-un aparent exercițiu de improvizație (excelent menținut sentimentul pe tot parcursul reprezentației), cei patru actori sunt concentrați și precis așezați pe un text foarte bine decupat, meticulos antrenați să evolueze, separat și împreună (performează și se armonizează minunat la toate nivelurile, beneficiind de partituri comparabile, la fel de ofertante la nivel de interpretare, prin care-și pun în valoare toate calitățile), într-un angajament deopotrivă ironic și autoironic, echilibrând simpatic, tonic și inteligent discursul deloc măgulitor la adresa publicului și folosind articulat anticipările emoționale (studiază atent sala fără să-i bage degetele în ochi, dar simți mereu răsuflarea lor în ceafă și coada ochiului trasă spre unul sau spre altul, aleși precis victime într-o selecție aparent aleatoare, ce ține de flerul dovedit al fiecăruia dintre ei) din care-și construiesc abil arabescurile stilistice cu care îmbracă grijuliu scheletul firescului propus. Învârtite într-un carusel verbal-emoțional-verbal-ș.a.m.d., sub jetul unui duș afectiv scoțian al cărui robinet de emoții reci alternează frumos cu cel de emoții fierbinți, fără să lase vreo clipă de plictis, într-o atmosferă aparent ostilă, care nu este una de confruntare ci una incredibil de veselă, destinsă adesea până la hohot. De râs.
Rezultatul e un pertinent, coerent și necesar exercițiu de admirație, o ședință relaxantă de terapie pentru minte și suflet și un omagiu firesc adus slujitorilor Thaliei și plătitorilor de bilet. Ba chiar și invitaților (!). Angajați astfel cu toții într-o luptă precisă cu minciuna și ipocrizia în artă, față în față cu o mărturisire de credință tălmăcită cu arma sincerității la tâmplă, scrisă cu suflet, cu pasiune și cu ceva în plus. Ceva ce numim în general talent. Fără fustă sau pantaloni, fără niciun fel de costum, nicio vârstă, nicio culoare, niciun machiaj, nicio portavoce, niciun obiect, fără nimic. Gând, prezență, privire, chip și corp, legându-și gesturile și ironia fină unele de altele într-un lanț al simplității din care se naște cea mai adâncă emoție.
O invitație la curiozitate și la autosondare sufletească, la purificare prin detașare și reconștientizare, printr-un exercițiu critic și autocritic în același timp, deloc banal, deloc plat, deloc resentimentar, fără pretenții de silogism sau nevoi de catharsis, o mână întinsă prietenește umanului din ambele tabere dinspre cele două părți ale unei granițe care nu există.
Cum bine zice regizoarea Edda Coza: „Lungă scrisoare pentru o scurtă apropiere. Ne vezi? Ne auzi? Suntem aici. Ne-a luat mult să ajungem la tine, să avem curajul de a te privi în ochi și de a-ți vorbi sincer pentru prima dată.”.
Dragă publicule, lasă-te liniștit abuzat!…
„Abuzarea publicului” de Peter Handke, Traducerea: Victor Scoradeț
Teatrul Național „I. L. Caragiale” Bucureşti, Sala Mică
Producție realizată de Centrul de Creație și Cercetare „Ion Sava” în cadrul programului „9G la TNB”
Regia: Edda Coza
Regia tehnică: Daniel Buglea
Lumini: Cristian Ciopată
Sunet: Sabin Mihoc, Octavian Vasile
Foto: Dinu Lazăr
Cu: Vlad Brumaru, Dan Coza, Carol Ionescu, Irina Ștefan
Durata: 1 h 15 min / Pauză: Nu
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment