Naștere, copilărie, dragoste, căsătorie, moarte. Între ele viață. Cu miros de heliotrop, lumină clară de lună, fabrică de pături și foarte multe găini. Așa cum se arată ea în casele și curțile unui început de secol XX într-o mică urbe americană, un orășel fictiv plasat în zona New Hampshire, pe numele lui de botez teatral Corners Grover (se crede că autorul, Thornton Wilder, ar fi modelat acest oraș dramatic după chipul și asemănarea Coloniei MacDowell din Peterborough, New Hampshire, unde a și fost scrisă piesa care a văzut lumina zilei în 1935). De aproape un secol cunoscută drept „Orașul nostru”, așa cum l-a imaginat dramaturgul american în cel de-al patrulea deceniu al secolului trecut.
Jucată pentru prima dată la McCarter Theater din Princeton, New Jersey, pe 22 ianuarie 1938 (montată apoi cu mare succes în mai multe teatre de pe Broadway, câștigătoare în același an a Pulitzer-ului pentru dramă, în contul dramaturgului care a mai primit alte două premii Pulitzer, unul înainte, în 1928, pentru romanul „The Bridge of San Luis Rey”, altul în 1943, tot pentru dramă, cu piesa „The Skin of Our Teeth”), tradusă în câteva zeci de limbi, ajunsă în câteva decenii pe scene din toate colțurile lumii și chiar ecranizată de trei ori de-a lungul timpului (dar și inspirație pentru scenariile cinematografice ale altor creatori, cum e „Dogville” al lui Lars von Trier, de care mi-am amintit în timpul spectacolului), „Our Town”, piesa în trei acte care prezintă răspicat și simplu, la limita filosoficului, povestea universală a vieții în comunitate este piesa despre care se spune că este interpretată cel puțin o dată în fiecare noapte undeva în lume.
Succesul se datorează tocmai universalității la care propunerea dramatică invită practic orice montare, convenția teatrală conținută permițând ficționalului invocat adaptarea la orice condiții de scenă, pentru că a fost scrisă atât de inteligent încât să-și poată etala frumusețea expunerilor și întorsăturilor dramatice chiar și în cele mai austere producții. Este și cazul montării de la Teatrul Excelsior, în care unul dintre cei mai importanți regizori ai scenei noastre, Alexandru Dabija, și-a pus toată priceperea pentru a crea un spectacol savuros cu minimum de resurse și maximum de efect teatral. Este din categoria mari spectacole mici, în care vedetă este inteligența, de care Alexandru Dabija și echipa inspirat aleasă se folosesc din plin pentru a crea magia și pentru a menține atenția vie pe tot parcursul spectacolului, respectând întocmai invitația către auster a dramaturgului. Ca o repetiție deschisă cu publicul. Pentru viață. Și pentru moarte. În care simplitatea e esență și unde apelul direct la imaginație, întreținut deștept prin intervențiile naratorului multiplicat, funcționează ca un motor de acțiune în care ești implicat direct, tocmai pentru a te face parte din această comunitate.
„Orașul nostru” nu e doar un spectacol de teatru, e un desen direct pe sufletele privitorilor (peste un contur punctat al peisajului interior pe care n-ai cum să nu-l recunoști!) impregnate cu cele mai diverse nostalgii care-și deschid generoase sertarele ludicului spre a primi negreșit convenția de joc. V-aduceți aminte când, în copilărie, jaloanele poveștii unei zile erau repede puse în jurul ieșirii tale la joacă de un autoerijat conducător al jocului, pe care nimeni nu simțea nevoia să-l conteste ca să nu i se fure prea mult din timpul de joc? „Eu eram mama, tu erai tata, el era copilul nostru și-l duceam la spital, el era doctorul…” și așa mai departe.
Așa arată „Orașul nostru”. E un urban afectiv al unui social sufletesc pe care-l regăsim oricând înlăuntrul nostru în timpul ăsta infinit imperfect din spatele unor imagini răsturnate în culisele spectacolului din ochii copilăriei, în care totul e posibil. Cu observațiile lui ironice cu tot. Un oraș căruia nu vrem să-i dăm niciodată drumul, numai și numai pentru că-l recunoaștem. Este locuibilul, este stabilitatea, este reperul, este acasă, așa cum am apucat să-l învățăm fiecare, un acasă pe care ne căznim să-l reconstituim toată viața și unde vrem mereu să ne întoarcem. Este orașul populat cu ființele, relațiile, bucuriile, fricile, împlinirile, eșecurile, iubirile și dezamăgirile noastre, replicat în feluri diferite în fiecare dintre noi până la înfrățirea cu un alte orașe, asemănătoare, care locuiesc în alte suflete. Oraș lângă oraș, lângă oraș, lângă oraș și tot așa până când pe un plic adresat unui locuitor din „orașul nostru” să se poată scrie: emisfera vestică-Pământul-Sistemul solar-Universul-Împărăția Cerului. Și plicul să ajungă la destinatar…
Așa. Ș-așa, ș-așa.
Cum subliniază mereu cei trei simpatici regizori tehnici, Iulia Samson, Bogdan Nechifor și Dan Pughineanu (managerul de scenă din textul lui Thornton Wilder, multiplicat abil de Alexandru Dabija pentru a da o și mai mare însemnătate jocului pe care-l va propune), responsabili (complementar!) cu înscenarea la toate nivelurile, de la întocmirea micului plan scenografic și urbanistic zonal, recensământul populației, prezentarea datelor demografice, geografice, geologice , istorice și mai ales dramatice (!), până la împletirea descriptivului cu narativul poveștii, fără riscul de a plictisi în această ingenioasă formulă, în pofida uriașei cantități de informații pe care dinadins o prezintă.
Familiarul este senzația precisă pe care o recreează Dabija cotrobăind prin mințile și sufletele noastre pentru a aduce la lumină toate emoțiile de care are nevoie spre a pune în valoare indicațiile regizorilor tehnici, conducătorii acestui joc. Trei regizori tehnici care inventează cu talent și cu energie, dar mai ales cu foarte mult umor, un joc uman de-a trecerea și de-a eternitalizarea pe o scenă goală, care se umple încet-încet de viață, de moarte și de foarte mult teatru, reușind să implice auditoriul în reconstituirea unei perioade determinate de timp (dinspre 1901 până în 1913) ce funcționează ca un work-in-progres, construcția orașului urmărind clădirea unei relații de iubire între două suflete din Grover’s Comers, așezând la îndemână personaje și evenimente anume extrase din viața comunității pentru a ne face cunoscută povestea lor de dragoste.
„Orașul nostru”. Un spațiu auster (în privința exploatării căruia Wilder se exprimă foarte clar în text), cu doar câteva elemente de decor (doar pentru spectatorii care chiar au nevoie de el!), numai bine plasate pentru a asigura ceva contur formelor ce urmează a fi desenate în cele două jumătăți ale scenei de unde începe să se scrie întregul (cum sunt fețele de masă, alb/roșu vs. alb/albastru !) și câteva elemente de recuzită, în care actorii (vârâți în costumele Andradei Chiriac mai mult decât sugestive pentru a-i fixa în epoca și atmosfera cu pricina) sunt nevoiți să exploreze la maximum rostirea și gestualul, foarte bine antrenate și puse în valoare pentru a colora inteligent povestea.
„Orașul nostru”. Locul în care toată lumea se știe cu toată lumea. Toată lumea aproape conformă. Politic, ocupațional, religios. Restul indiferenți.
Așa. Ș-așa, ș-așa.
Scrie clar la „Sentinela” (ziarul local, zic): 2642 de locuitori în cap (dacă-i numărăm și pe gemenii născuți în Cartierul Polonez exact în momentul în care de dincolo de dealuri se arată primele raze de lumină). 2642uă de suflete cu ascendență veche americano-indiană, care pășesc demn în fiecare zi cu cele 2642uă de perechi de tălpi pe un strat generos de granit din pleistocenul primar, acoperit de un strat mai nou de bazalt cu urme de șisturi mezozoice.
Dintre ei, doar 21 extrași precis de Alexandru Dabija prin mâinile pricepute ale celor trei regizori tehnici ca să susțină utopia pe scândura Sălii „Ion Lucian” a Teatrului Excelsior. În regim cvasi-auster scenografic, în acordurile Adei Milea. Doi câte doi, trecând prin viață, unii cu, alții fără speranță.
Așa. Ș-așa, ș-așa.
Dintre cei douăzeci și unu, doi anume sunt aduși în centrul poveștii ce se va scrie sub ochii și prin complicitatea noastră: Ea, Emily Webb a ingenuei Dana Marineci, o fată frumoasă, sofisticată și inteligentă, impregnată de franțuzisme și mare amatoare de cuvântări pe care nimeni nu e dispus să le asculte în orașul nostru, un suflet blând, bun și loial căruia îi place să ducă lucrurile la capăt, pornindu-le dinspre stânga (unde se află casa familiei Webb) spre centru, așa cum îi propune scenariul dramatic, și El, băiatul care vine spre Ea din dreapta (din casa familiei Gibbs), frumos, timid și naiv, un George Gibbs reușit de Mircea Alexandru Băluță, băiatul mediocru, chinuit pe pupitrele școlii, care va deveni popular datorită calităților lui sportive și al cărui mare vis în viață este să se facă fermier (mai ales după ce i se promite o fermă drept moștenire). Îi leagă o iubire necondiționată, bazată inițial pe un sistem de ajutor școlar pe bază de fluierat în lumina lunii, calculat în yarzi pătrați de hârtie de tapetat, pe care-i vor așterne mai târziu pe zidurile din casa familiei cu o viață necruțător de scurtă.
În genele copiilor lor vor rămâne pentru totdeauna scrise poveștile de pe ultimele două ramuri, acum la vedere, din arborele genealogic ce-și are rădăcinile în micuța urbe.
De ramura dreaptă, paternă, a venerabilului doctor Gibbs căruia îi dă viață Doru Bem (omul sugestiilor tip poruncă, pentru care băiatul a fost nevoit să învețe chiar un ritual al coborârii scărilor(!), un om cu ambiții mari și realizări genetice și educaționale mediocre – încearcă să-și convingă fiul să nu se facă fermier, în timp ce-i cere să-și ajute mai mult mama în treburile gospodărești de bărbat -, supărat pe cum se orășenesc cetățenii din orașul nostru, afară de unii care nu sunt făcuți să trăiască în orășelele astea mici!), se ocupă cu o mână forte doamna Gibbs a unei excelente Mihaela Trofimov, soție iubitoare și mamă devotată celor doi copii și gospodină desăvârșită, o femeie dintr-o bucată care și-a înăbușit idealul de a vedea Parisul (!) sau măcar un alt spațiu nevorbitor de limbă engleză colindând dealurile pe care doctorul a plimbat-o în timpul lor liber până i s-a acrit.
De ramura stângă, maternă, de unde apare Emily, fata respectatului redactor Webb (Mihai Mitrea, care conduce ferm gazeta „Sentinela”, ziarul local, omul care știe tot ce mișcă prin orașul al cărui vieți romanțate se străduiește să o aștearnă sub tiparniță – simpatice remarcile privind circuitul alcoolului în natura cetățenilor orașului, dar și vehemența cu care acoperă micile imperfecțiuni ale urbei la apariția recalcitrantului Joe Stoddard, Matei Arvunescu (!) care riscă să-i întineze imaginea în starea lui avansată de ebrietate! –), se ocupă o altă mână forte, doamna Webb a unei excelente Oana Predescu, și ea mamă de băiat și fată, o femeie mereu elegantă și meticuloasă în treburile casei, dar expeditivă când vine vorba de lucrurile cu adevărat importante din viața copiilor ei.
În părțile mai desfrunzite ale celor două ramuri cresc vlăstarele mai puțin mângâiate de lumină (care chiar încearcă să se atingă unul de altul când o pală de vânt prielnic le-o permite): ciudata Rebecca Gibbs a Anei Udroiu, fata băiețoasă căreia cel mai mult pe lumea asta îi plac banii (dar caută un loc bun de privit luna și de gândit la Univers!) și bizarul Wally Webb al lui Radu Micu, răpus în cele din urmă de apendicită într-o excursie.
Între cele două familii, poveștile se leagă prin cei câțiva locuitori cu care interacționează mereu: profesorul Willard de la Universitate al deliciosului Dan Clucinschi, adus și scos cu forța din scenă (!), simpaticul Joe Crowell al lui Alex Popa, tânărul care și-a ratat șansa unei cariere de succes și împarte zilnic ziarele (dar și zvonurile culese de prin oraș), responsabil de micul taifas susținut consecvent de pe genunchiul lui șubred ce-l ține la curent cu cele mai noi informații despre starea vremii (!) (mai apoi îl va interpreta și pe Si Crowell, fratele mai mic al lui Joe, care se plânge de cum va fi irosit talentul lui George la baseball, pentru a trage în cele din urmă concluzia de final, când se stinge și ultima stea), lăptarul Howie Newsome (Ion Bechet), un tip amabil care caută să împace mereu pe toată lumea, mai ales pe cele două gospodine cliente din prim plan (!), Simon Stimson, șeful corului pătruns de importanța artei sale, al încrâncenatului Dragoș Spahiu (tensiunea acumulată atent în el explodează savuros abia în finalul spectacolului!), convins că muzica nu e bună doar când e cântată tare (!), soția lui, simpatica doamnă Stimson încredințată Annemaryei Ziegler, singura care se încumetă să ceară primarului socoteală și informații despre activitățile culturale din oraș (!), doamna Soames a Andreei Hristu, responsabilă cu bârfa, judecata morală și truismele de eveniment, cu care greblează (!) esența în momentele importante ale comunității (simpatic entuziasmul ei exagerat în scena nunții, evocat apoi și în ultimul act), sergentul Warren, prezentat succint de Robert Radoveneanu, polițistul modest al datoriei care se ocupă de ordinea orașului și de salvarea sufletelor prăbușite în zapadă (dar și a florilor!) de la îngheț, Sam Craig al elegantului Ovidiu Ușvat, revenit din Buffalo după 12 ani în orașul nostru pentru înmormântarea verișoarei lui Emily, cel care întocmește către final, împreună cu Joe Stoddard (antreprenorul de pompe funebre al lui Matei Arvunescu, care-și mișcă amenințător lopata afacerii peste capetele ce tot caută să se ferească până vor fi, negreșit, nimerite (!)), evidența mormintelor ce nu prididesc să se adune unul llângă altul în cimitir, trecând împreună în revistă mici momente din viața și preajma morții acestora.
Moartea care stă cuminte pe scaune, la vedere, la un mic taifas din multele ce par să însoțească sufletele trase în sfârșit în relaxare către odihna veșnică, așteptând să călăuzească noi și noi suflete ce nu contenesc să aleagă fără greș lumea cealaltă, desprinzându-se cu greu de clipele trăite, pe care nu le-au înțeles și prețuit pe deplin la vremea lor (foarte bine construită ultima zbatere a lui Emily, excelent susținută de Dana Marineci), strivite de tabuuri, de tipare comportamentale și norme impuse de societate și de dorința frenetică a oamenilor de a petrece o viață împreună.
Așa. Ș-așa, ș-așa.
Ca într-o plimbare oarecare pe Strada Mare, sub atenta supraveghere a celor trei regizori tehnici, Iulia Samson, cea care îndulcește asumat necrologul orașului, după ce regizorul tehnic doi, Bogdan Nechifor, excelentul vânzător de înghețată și de vise congelate s-a asigurat că a lăsat în capsula timpului pagini de istorie acoperite cu lac care să facă dovada trecerii noastre pe aici, iar regizorul tehnic trei al minunatului Dan Pughinean (proaspăt laureat UNITER pentru un rol secundar în alt spectacol al Excelsior-ului), pastorul care oficiază căsătoria și mirările în jurul instituției căsătoriei, s-a asigurat că lasă la temelia cu pricina un exemplar al mărturiilor din piesa de față. Înainte de marșul nupțial „Doi câte doi” al Adei Milea, care ne va întâlni în cele din urmă pe toți în moarte și în eternitate, în actul III și în toate actele ce-i vor urma după ieșirea din sala de spectacol.
Respectând un ritual al trecerii, al desprinderii treptate de spiritul orașului și al teatrului nostru, un loc la fel de bun pentru trăit și mai ales pentru murit și pentru odihna veșnică precum oricare altul, poate singurul care-ți mai poate obloji rănile sufletului după ce ți-ai pierdut mai întâi identitatea, mai apoi memoria.
Din care nimic nu mai rămâne.
Afară de sute de fotografii cu nori, cu păsări, cu cer și multe nunți… prinse în tot felul de albume!…
„Orașul nostru” de Thornton Wilder, traducerea Radu Lupan
Teatrul Excelsior, Sala „Ion Lucian”
Regia: Alexandru Dabija
Muzica originală: Ada Milea
Costume: Andrada Chiriac
Asistent regie: Vasea Blohat
Foto: Iustin Șurpănelu, Andrei Gîndac
DISTRIBUȚIA:
Regizorul tehnic unu: Iulia Samson
Regizorul tehnic doi: Bogdan Nechifor
Regizorul tehnic trei: Dan Pughineanu
Doamna Gibbs: Mihaela Trofimov
Doctorul Gibbs: Doru Bem
Doamna Webb: Oana Predescu
Domnul Webb: Mihai Mitrea
Emily Webb: Dana Marineci
George Gibbs: Mircea Alexandru Băluță
Rebecca Gibbs: Ana Udroiu
Wally Webb: Radu Micu
Profesorul Willard: Dan Clucinschi
Sam Craig: Ovidiu Ușvat
Joe Stoddard: Matei Arvunescu
Howie Newsome: Ion Bechet
Sergentul Warren: Robert Radoveneanu
Joe Crowell / Si Crowell: Alex Popa
Doamna Soames: Andreea Hristu
Simon Stimson: Dragoș Spahiu
Doamna Stimson: Annemary Ziegler
O femeie din cor: Elena Ghimpețeanu
Durata: 2h (cu pauze)
Recomandare de vârstă: 14+
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment