Liniște și semiîntuneric. Pe albastru.
Prin hubloul din fundal pătrunde o lumină mică, prietenoasă, care mângâie ușor interiorul elegant drapat în catifea albastră al unui living generos, asemenea bordului unei nave de lux ce-și așteaptă cuminte vizitatorii pentru a-i transporta în altă realitate sub promisiunea unei experiențe de neuitat.
Din calmul ăsta aparent cu care te primește în sală scena, ce pare că a uitat să-și tragă cortina peste intimitatea de catifea, se desprinde precis un personaj în uniformă aproape militară, albastră, cu aceeași textură (excelentă idee!), care patrulează iscoditor explorând meticulos perimetrul scenei. Începe să se audă precis neliniștea sub pașii cizmelor lui căzăcești perfect lustruite, care măsoară cu un fel de curiozitate controlată granițele liniștii inițiale, poate căutând locul precis din care s-a desprins și în care se poate integra înapoi în decor. Este naratorul poveștii, ale cărui mișcări răbdătoare par că ascund (dar și că se vor strădui să dezvăluie) ceva, clădind încetul cu încetul misterul ce are să cuprindă toată sala de spectacol până ce ultimul sosit se va așeza cuminte în scaunul lui de spectator, pentru a lua parte la complotul care i se pregătește.
Poate e doar un personaj coborât dintr-un tablou agățat de curând pe peretele narativ, un gardian de care e musai nevoie să păzească scriitorul de propria imaginație. Pentru că să așterni cuvinte, din care să crească imagini și sunete care să se așeze cuminți unele după altele în ramele tablourilor unor povești grele de viață, nu e deloc ușor. Și personajele născute din neastâmpăr creator trag adesea pământul de sub picioarele autorului pentru a-l lăsa să facă loc noii realități pe care a clădit-o și cu care, de multe ori, ajunge să se confunde.
Este și cazul fetiței care cade în sus ca să învețe să iubească.
Cum care fetiță?
Dorina Lazăr. Fetița-scriitor care se joacă mai bine de o oră și jumătate pe scena Sălii Majestic a Odeonului cu susjosurile în cel mai nou spectacol montat de Bobi Pricop. Dinspre realitate spre fantezie și invers. Noi toți cădem pe fereastră și zburăm ascultând-o cu inima la gură. Pentru că ne avertizează, destul de devreme, că acolo, jos, e înălțimea. Sau încă un tablou narativ dintr-o nouă ramă, o poveste închisă între linii depline și clar marcate care separă opera de artă de viața cotidiană. Să privești și să vezi este doar primul pas pentru a te apropia de iubirea adevărată. Iar pentru a iubi trebuie să te detașezi de obiectul iubirii tale. Suficient de mult ca să poți pune întrebări.
Despre cine stă în interiorul propriilor limite și cade atât de repede în sus. Despre cine e acolo și vrea atât de tare să se îndepărteze. De propria sine. De propria viziune asupra vieții. De propriul sânge. De propria artă. De cenzură. De tot.
Chiar și de Manhattan, de New York, de apartamentul albastru, excelent gândit de Oana Micu pentru a încadra povestea unei faimoase scriitoare americane cu origini polonezo-germane, Ula Richter, nominalizată la Premiul Nobel pentru literatură. Dar și de fiica protectoare, de agentul literar, de jurnalistul venit să-i ia un interviu împreună cu un celebru fotograf… unei fetițe dinlăuntrul unei celebre scriitoare care cade-n sus…
Așa arată pe scurt vernisajul cu cel de-al patrulea tablou dramatic vîrîpian, „Neliniște”, din expoziția teatrală personală a lui Bobi Pricop, la cea mai recentă întâlnire cu opera dramaturgului Ivan Vîrîpaev, tânărul regizor, scenarist, dramaturg, producător și actor rus refugiat în Polonia, interzis în prezent în teatrele rusești, condamnat în absență de Moscova pentru atitudinea anti-război și răspândirea de informații false despre forțele armate ruse, actualmente dat în urmărire internațională). Dramaturgul care, prin natura spațiului ideatic ostil creației în care a fost nevoit să-și scrie și să-și promoveze opera în ultimii ani, este mai mult decât îndreptățit să formuleze o părere legitimă despre constrângeri și cenzură în artă, dar și despre aparatul autocritic prin care artistul caută să-și salveze opera chiar și de el însuși, de viața lui personală pusă mereu sub lupă și supusă mereu presiunilor care vin deopotrivă din exterior și interior.
Textul lui Vîrîpaev e ca un poem trist în versuri albe, o mărturisire de credință, o odă dezolantă adusă manifestului creator (nu neapărat actului creator în sine) pe un ton deloc patetic ori elogios, tocmai pentru a-i sublinia firescul și infinita nevoie de uman și de întrupare întru legitimare a ideii creatoare, trecută prin experiența personală, explorându-i în chip destul de reținut însingurarea, secretul, lacrima sacrificiului și mercantilul pe care nu doar că le presupune, dar care i se pretind pe un ton imperativ în lumea contemporană, al cărei mecanism deșănțat de PR caută să o judece ori să-i îmbrace mereu mesajul în mituri care nu-i aparțin, pe care nu le revendică sau în care nu se regăsește, numai și numai pentru a-i asigura succesul de piață, în timp ce creatorul, silit la rândul său să supraviețuiască, caută să se refugieze în ele și în promisiunile lor până când acestea se substituie în chip dramatic realității, până când se mitizează.
Ori artistul și arta sa vin mereu la pachet, dimpreună cu granițele care-i apropie și îi separă de umanul cunoscut. Râdem cu sufletul. Plângem cu sufletul. Iubim cu sufletul. Deci nu putem scrie, picta, compune decât cu sufletul. Așa cum arată el cu pantalonii în vine, cu bunele și relele adunate acolo într-o viață plină de acțiuni și interacțiuni mai mult sau mai puțin fericite ori condamnabile, de care ne folosim anume pentru a ne exprima ori a primi emoțiile, pe care le punem negreșit în slujba unui act creator din care se naște uneori opera artistică, numai când e recunoscută astfel. Validarea ei n-ar trebui însă să aibă de-a face cu parcursul până la lumina zilei, ci cu modul în care publicul o receptează, investind-o astfel cu valoare. Iar acest text al lui Vîrîpaev (despre care vorbește chiar prin vocea personajului în care se simte că se regăsește) foarte bine primit până acum de public, este o nestemată rară.
Bobi Pricop i-a găsit acestei bijuterii dramatice, în complicitate cu Oana Micu, cutia perfectă pentru a o pune în lumină, cum îi șade bine unui giuvaer valoros, lăsându-l în centrul atenției. Locuibilul luxos în linii simple și moderne îmbrăcate în catifea albastră funcționează ca un tot muzeal, numai bun pentru a-i prezenta strălucirea. Ignorând inteligent recomandările dramaturgului rus (care imagina spațiul unui apartament de lux din Manhattan, cu ferestre generoase prin care se văd și alți zgârâie-nori ce definesc urbanul zonei, înțesat de cărți așezate pe rafturile unor biblioteci de perete sau întinse în grămezi pe podea, lângă ferestre, alături de teancuri de reviste), Oana Micu obține eleganța (și lumina!) fără să distragă atenția de la text prin folosirea de obiecte scenice, optând și la nivel vestimentar pentru o ținută sobră și elegantă a personajelor (îmbrăcate toate în negru), ceea ce ajută la concentrarea pe text și pe interacțiunea dintre personaje pentru a recepta nealterat mesajul piesei.
Un spațiu coerent și pertinent, luminat exact cât e nevoie de Costi Baciu (cel ce semnează light-designul), care-i asigură lumină constantă și rece prin plafoniera ce acoperă aproape tot tavanul, păstrând eleganța, solemnitatea dar și intimitatea necesare conversației pe care o va adăposti și care contribuie și ea vizual la muzealul (aproape expozițional) propus pentru a prezenta povestea tulburătoare de dragoste a Ulei Richter. Dragoste de frumos. De adevăr. De oameni. De Dumnezeu.
„Dragostea este neliniștea Creatorului care se îngrijorează pentru noi toți, în interiorul fiecăruia dintre noi.” (Rabbi bar-Shalom Elikea Rozer, secolul al XVII-lea). Este unul dintre motto-urile sub care Ivan Vîrîpaev așează acest text dramatic., scris în 2018 (prezentat drept o poveste despre autori, care își creează nu numai lucrările, ci și propriul mit!). Iar Bobi Pricop exact asta reușește să (re)creeze cu această montare: dragostea. Neliniștea descompusă în liniștile care ar trebui să-i îmbrace freamătul, reasamblată în neliniștile fiecăruia și aduse împreună în marea neliniște creatoare, cu toată frământarea care firesc o însoțește. Ne avertizează în legătură cu asta încă din titlul pus spectacolului și afișului care-i semnalează nașterea, optând pentru transcrierea fonetică a cuvântului, /ne’li.niʃ.te/, marcând precis momentul în care a apărut și prima îndoială pe care ți-a strecurat-o anume în suflet ca să te prezinți în sală intrigat, cu toată suspiciunea de care e nevoie să-ți țină simțurile ascuțite. Iar ca să fie sigur că nu se vor relaxa nici măcar o clipă, optează pentru întruparea vocii de prezentare din textul lui Vîrîpaev, o voce masculină caldă și plină de compasiune cum cere dramaturgul care primește trupul lui Gabriel Pintilei, gardianul vigilent al Autorului și al poveștii lui.
O scriitoare de succes la un pas de Nobel pentru literatură, care nu are voie (sau dreptul!) la nicio greșeală mediatică ce ar putea pune în pericol primirea mult-râvnitului premiu. Ula Richter. O tulburătoare Dorina Lazăr, o actriță deplină, sigură pe sine, în al nouălea deceniu de viață și al șaptelea de carieră (din 1969 actriță a Odeonului, teatru pe care azi îl conduce din nou!), care umple cu uriașul ei talent aerul de toată forța personajului căruia îi dă incredibil viață, dominând din poziție de nemișcare scena și publicul, deșertându-și cu maximum de atenție și curaj preaplinul strâns înăuntru în ani de tăcere și de emoții înăbușite, ce-și găsesc acum calea către afară într-un confesional care înmărmurește auditoriul.
Cel mai bine pusă în valoare este răbdarea cu care descifrează misterele din biografia zbuciumată a Ulei, o femeie cu o istorie colorată, plină de poftă de viață, cu pete rămase la vedere, care ar putea tulbura oricând liniștea succesului ei, dar și cu doze importante de ambiguitate în care și-a învelit unele momente ale vieții, lăsate anume în suspans spre a păstra misterul creator în care se învăluie musai un autor, la limita realității cu fantezia. Replica ei e inteligentă, fermă, manipulatoare, obraznică, tăioasă, acidă pe alocuri, plină de subtext și de nuanțe savuros folosite, îmbibată inteligent în ludic și tăvălită priceput prin pulberi de duioșie, de cea mai fină ironie și de cel mai acid sarcasm, chiar de dispreț și ocară pe unde e nevoie de ele, spre a servi pe tavă publicului tot umanul de care este capabil lucidul, anesteziindu-l uneori cu sinceritatea debordantă cu care i-a fost tăiat aerul pe care nu-l mai poate respira.
Încă mai plâng când îmi aduc aminte de fetița dinăuntru. Pentru că am văzut-o. Am simțit-o prin toți porii în privirea (uneori neclintită a) Dorinei Lazăr, care se însuflețește dintr-o dată în clipe de sublim, sărind pe câte un picior când trece prin ea fiorul iubirilor, desenat în linii frânte pe șotronul vieții ce-și caută drumul înapoi către pătratul de start, către început, către unu. Prin fiecare pătrat de joc prin care a înaintat către Acum au rămas amintiri, oameni, îmbrățișări, iubiri, trădări, dureri, rușini și morminte, lovite azi în săriturile stângace, pe două picioare deloc sigure pe ele, care mută pietricica ajutându-se de vârful bastonului în care-și sprijină neputința, în timp ce fetița dinăuntru sare ghidușă în continuare, mutându-se veselă de pe un picior pe altul, alintându-se și pedepsindu-se singură, răsplătită în cele din urmă cu succesul pe care toți cei din jur caută să-l protejeze. Ca să le fie bine.
Înconjurată de personaje care i-au cântat în strună sau pe care le-a lăsat doar să creadă că pot să o facă, jonglând inteligent cu poziția pe care o ocupă în relație cu fiecare dintre ei, dar și cu toți împreună, ca grup de proximitate, ca preajmă decorativă a cărei însemnătate o dizolvă pe alocuri numai și numai pentru a putea accepta mai bine cenzura de toate felurile, necesară spre a-și putea menține succesul deja dobândit, Ula se așează demn și autoritar în mijlocul spațiului de joc și în centrul atenției, unde pare să se simtă cel mai bine, fără a-și dori însă să părăsească intimitatea locuinței sale și a cercului apropiat.
Din care se remarcă încă de la început Nicoleta Lefter, excelentă în rolul Nataliei Blumenstein, fiica și avocatul Ulei Richter. Agitată, preocupată până la extrem de fiece detaliu de viață și de imagine al mamei și clientului ei, realistă și pe alocuri dură până la cinism, ea este femeia puternică și sexy care a preferat însingurarea oricărei convenții în granițele normelor sociale, ceea ce o face cumva vulnerabilă în fața bărbaților (stratul este mult prea fin!), cărora se pare că nu prea se grăbește să le croiască vreun drum către mai aproape (!). Textul și montarea îi vor da însă ocazia să dezvăluie și partea mai puțin văzută a personajului ei, autentică și sensibilă până la fragil, cu care va obține în ultimul monolog liniștea absolută a sălii în care toată neliniștea dinăuntru se va sparge cu zgomot. Ea pare să conducă în general disciplinat, coerent și profesionist întâlnirile Ulei, alături de agentul literar al acesteia, Steve Raccoon al unui foarte precis Alexandru Papadopol, un tip mercantil, coleric și energic, uns cu toate alifiile, care-și dovedește versatilitatea în abordarea relațiilor cu fiecare partener de scenă, fiind și cel însărcinat cu destinderea atmosferei în momentele ei cele mai tensionate, alături de Michael, un fotograf celebru încredințat inspirat lui Mihai Smarandache, feblețea conversațională a Ulei în construirea argumentelor către auditoriu și curtezanul fără rușine al fiicei acesteia.
Un mecanism de PR simplu, se pare bine construit și pus în mișcare până acum ca să păstreze la adăpost de ochii curioșilor secretele periculoase și să țină departe amenințările pe care evocarea trecutului Ulei le-ar putea produce în cariera ei odată ajunse la opinia publică. Până la întâlnirea cu acest tânăr, Krzysztof Zieliński, jurnalistul polonez aflat în vizită la Ula pentru un interviu, pe care ingenuul Niko Becker îl conduce șarmant prin hățișurile constrângerilor de tot felul la care este supus, între toată lipsa de experiență a jurnalistului aflat la început de drum și ambiția de a reuși în jungla new-yorkeză, împletind inteligent naivitatea și candoarea personajului său cu mai multe feluri de curaj (foarte elaborat gestual!), strecurându-se abil pe unde se ivește vreo crăpătură în zidul impenetrabil al mărturisirilor Ulei, care pare că dă glas primelor destăinuiri autentice, dar repliindu-se vinovat când cei doi câini de pază, Natalie și Steve, întorc dramatic argumentele în favoarea lor și a Ulei și în defavoarea demersului lui jurnalistic. Prin contribuția lui decisivă se realizează cel mai bine portretul celorlalte personaje, mai ales al Ulei, întregul spectacol fiind de altfel construit pe explorarea relațiilor interumane.
Interviul (sau mai bine zis pretextul interviului) lui, ca de altfel toate evocările din text (dar și interacțiunile dintre personajele prezente pe scenă), este mereu completat, comentat și susținut de pe margine de amfitrionul Gabriel Pintilei, care clarifică, explică, anticipează, contextualizează sau potențează, cu răbdare și sensibilitate, în funcție de nevoi, discursul dramatic, așternând abil sub ochii noștri un eseu despre lipsa cvasitotală de libertate ce trage sforile în culisele marelui vis al libertății, ștergând cu buretele granița trasată în cretă între realitate și imaginație.
Viața mea sunt cuvintele altcuiva. Cineva spune cuvinte despre mine și eu le trăiesc. Cineva spune cuvinte despre mine și eu iubesc. Sunt cuvinte despre faptul că mi-am pierdut iubirea. Cuvinte despre câtă durere simt. Cuvinte despre cineva care cade în jos de la o fereastră, dar de fapt cade în sus.
Opera de artă e ceea ce simțiți în acest moment. Zborul înapoi, spre pervaz.
Întoarcerea în catifea. În albastru. În început.
În setea de a iubi pe cineva care curge veșnic.
În Neliniște.
„Neliniște” /ne’li.niʃ.te/ de Ivan Vîrîpaev, Traducerea: Raluca Rădulescu
Teatrul Odeon, Sala Majestic
Regia: Bobi Pricop
Scenografia: Oana Micu
Light design: Costi Baciu
Credit foto: Volker Vornehm
DISTRIBUȚIA:
Ula Richter: Dorina Lazăr
Natalie Blumenstein: Nicoleta Lefter
Krzysztof Zieliński: Niko Becker
Steve Raccoon: Alexandru Papadopol
Michael: Mihai Smarandache
Prezentatorul: Gabriel Pintilei
Durata spectacolului: 1h 45′
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment