Când nu ştii ce este, înseamnă că e jazz: Cel mai cuminte NOVECENTO. La Teatrul Apropo.

„─ De treizeci şi doi de ani vezi marea. 

─ De Aici. Eu vreau s-o văd de-Acolo. Nu e acelaşi lucru. ” 

Un tablou dramatic coborât din el însuși doar ca să-și privească rama. Să-și înțeleagă limitele. Să străbată distanța neștiută între Aici și Acolo.

„Pământul, ăla e un vapor prea mare pentru mine. E o călătorie prea lungă. E o femeie prea frumoasă. E un parfum prea tare. E o muzică pe care nu ştiu s-o cânt… Iertaţi-mă, dar eu n-o să cobor. Lasaţi-mă să mă întorc. Vă rog!…”

Și a aşteptat ca pământul să devină lumini îndepărtate. Și amintire. Și speranţă.

Fumați-l voi, el nu se pricepe!…

Cum cine? Novecento.

Danny Boodmann T.D. Lemon Novecento. Un nume mult prea sonor pentru un copil abandonat la bordul unui vapor. Nu avea cum să nu ajungă departe cu aşa un nume. Are un pian vrăjit la care cântă ragtime, pentru ca oamenii să nu simtă trecerea timpului și pentru a-i face să danseze pe muzica pe care dansează Dumnezeu, când nu-l vede nimeni. Și face ce vrea cu pianul la bordul vaporului: dacă are chef cântă jazz, dacă nu cântă ceva ce seamănă cu zece jazz-uri la un loc. 

Așa umblă vorba, ajunsă la urechile lui Daniel Simion, regizorul care a decis să-i spună povestea pe scena Teatrului Apropo. Într-un fel inedit, lăsând ochiului minții fiecăruia șansa de a-i descoperi cotloanele, fără să pună degetul anume pe ceva, și, cel mai important, fără să-l vâre amenințător în ochiul spectatorului. Cred că cel mai mare (deopotrivă cel mai surprinzător) merit al spectacolului este tocmai că nu împlinește așteptările publicului care a făcut deja cunoștință cu Novecento.

Nici ca cititor al monodramei lui Alessandro Baricco, nici (sau mai ales) ca spectator al ecranizării ei în pelicula din 1998 a lui Giuseppe Tornatore, „The Legend of 1900”, nu am avut așteptări atât de cuminți de la spectacolul lui Daniel Simion. Cu imaginea delirului muzical din claviatura celebrului Tim Roth (care l-a interpretat pe Novecento în filmul lui Tornatore) în minte, aș fi pariat pe un delir de același calibru în specatcolul regizorului român, mai ales când am aflat că din distribuție fac parte doi muzicieni. Ori Daniel Simion a mizat pe un confesional mult mai sofisticat (excelent susținut muzical de Ștefan Stoianovici), deloc demonstrativ, aproape șoptit, cum îi poate șade bine unei evocări de asemenea anvergură, lăsând inteligent prim-planul actorului Vlad Udrescu, trompetistul-tălmăcitor al emoționantei povești a lui Novecento, pe care-l însoțește atent, fără să tulbure firul poveștii dramatice, împingându-și abil pianul în narativul reținut propus de regizor.

Vlad Udrescu reușește să exprime la superlativ fascinația pe care întâlnirea cu pianistul de legendă a exercitat-o asupra personajului lui, cu duioșie, cu subtilitate, cu multă căldură și umor, cu chef de joc și de joacă, dublate abil de grija evidentă pentru sertarele unei memorii pe care le deschide și le închide cu mare delicatețe, folosindu-și inteligent resursele vocale, gestuale și corporale  (e fascinantă privirea lui mereu complice, în care reușește să lase adeseori văzute imagini ce par să se deruleze continuu sub ochii lui, în timp ce dă glas evocărilor din lungul lui monolog, reușind să țină vie povestea pe scenă), într-o plutire neîntreruptă prin tot spațiul scenic, într-o interpretare la limita candidului, ca o mângâiere anume inventată pentru a preveni orice judecată sau prejudecată a publicului care ar putea amenința în vreun fel mitul creat în jurul lui Novecento, cel care pare să fi dat un nou sens vieții lui mărunte de instrumentist oarecare, purtându-l într-o dimensiune superioară.

Articulează pertinent momentele importante ale narațiunii (în aceeași cheie discretă, chiar mi s-a părut inițial destul de puțin folosit) Sergiu Bivol, muzicianul/alter ego dinspre celălalt capăt al trompetei cu care se scrie povestea de la gura sobei vaporului Virginian. Unul (și Același) care cântă din trompetă și care, dacă se întâlneşte în plină furtună cu cineva care îi spune « Vino », ăsta care cântă la trompetă poate face un singur lucru: să se ducă (!).

Către Ștefan Stoianovici, cel mai cuminte Novecento, zic.

Numai ca să-și lase împreună sprijinită trompeta narativă, ca o țigară-martor neaprinsă, pe marginea pianului lui. Ce s-ar putea aprinde oricând pe coardele încinse de improvizații muzicale plăcute sub promisiunea atingerii a milioane şi miliarde de clape care nu se mai sfârşesc pe claviatura infinită… (scuze, asta e din altă muzică, sigur te-ai aşezat pe un scăunel greşit: ăla e pianul la care cântă Dumnezeu!…).

Nu, rectific. 88 de clape extrase precis din Marea Claviatură, luate cu împrumut teatral de Daniel Simion pentru a le strecura sub degetele lui Ștefan Stoianovici ca să însoțească muzical povestea tălmăcită de actorul Vlad Udrescu, punctată pe alocuri de trompetistul Sergiu Bivol.

Ștefan Stoianovici și-a propus (și a reușit) să personalizeze vocile, pentru ca Novecento să nu fie confundat cu naratorul, ajutându-l pe Daniel Simion în intenția explicită de a multiplica actorul, triplat prin contribuția trompetistului Sergiu Bivol, trei voci distincte pe care reușește să le contragă iar și iar într-un singur personaj, mereu în stare să-și găsească singur ritmul și drumurile înapoi, și, mai ales, să dea glas prin acest procedeu unei povești pertinente despre du-te-vino, despre explorare și destinații, despre curaj și fatalitate, despre repere și schimbare, despre trecere și eternitate, și, în general, despre călătorie ca preocupare și destin.

Cei trei reușesc să-și facă ingenios loc unul altuia printre sforile care-i leagă împreună în această poveste fluidă (deopotrivă muzical, vizual și dramatic) născută din valurile oceanului și pe care scenografa Alexandra Lupeș ridică încet velele lui Virginian, primindu-ne discret pe puntea care adăpostește și leagănă cufărul alb cu amintiri curate (și minimum de recuzită!), numai bune de depănat, din această poveste alb/negru (codul claviaturii din text, decor și costume, păstrat și în proiecțiile folosite, ca o mărturie documentară a altor vremuri, de la începuturile jazz-ului, care adăpostesc vremelnic culorile doar pentru a sublinia mirajul american, revelat celor ce traversează oceanul și ating marele vis al libertății).

Un superb tablou narativ, rămas ani de zile între coperțile unui text sublim citit de milioane de oameni, agățat apoi pe un perete într-o ramă cinematografică, sprijinit într-un cui de care Daniel Simion s-a încumetat să tragă într-o zi ca să-l lase să cadă, dramatic, în cea mai nedeplină tăcere, pe o scenă.

Scena teatrului Apropo.

„Novecento” de Alessandro Baricco

Teatrul Apropo

(co-producție cu Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, Filarmonica de Stat Sibiu, UNATC „I. L. Caragiale”)

Regie: Daniel Simion

Scenografie: Alexandra Lupeș

Muzica originală: Ștefan Stoianovici

Light design: Daniel Simion

Grafică: Romulus Boicu

Producător: Costinela Caraene

Promovare: Costinela Caraene

Cu:

Vlad Udrescu, Ștefan Stoianovici (pian), Sergiu Bivol (trompetă)