Dacă suferința ar putea să urle poate că așa ar urla. Încet. Aproape în șoaptă. Până i se aude precis surdina căznindu-se să blocheze coardele răzvrătite ca să-i păstreze neatinsă taina plângerii în cutia de rezonanță. În piepturile astea chinuite în care respirațiile, tăiate cu bisturiul destinului și cusute la loc una de alta, se întorc iar și iar resemnate, cu tot oxigenul de care flacăra privegherii are nevoie să nu i se stingă niciodată amintirea. Însoțindu-i lacrimile de durere, ce nu contenesc nici ele să se prelingă sacadat pe obrazul (parcă anume păstrat și el pe dinăuntru să nu se usuce niciodată) brăzdat de urmele înaintării ei prin toată ființa care a zămislit-o. Înainte să se piardă în marea de suferințe de pe pământul reavăn al unui cimitir, inundat de lacrimi, de ploaie, de pierdere, de maladia morții, de otravă.
Un spectacol care-ți sfâșâie sufletul încet, chirurgical, lăsând timp echipei de intervenție să cresteze meticulos conturul bucăților ce are să le smulgă precis de acolo, ca să fie sigură că te vei descurca să le pui la loc fără greșeală pentru a simți din plin toată suferința.
„Otravă”, Toma Dănilă, unteatru.
Textul semnat de Lot Vekemans, o importantă dramaturgă olandeză contemporană (distinsă în 2005 cu prestigiosul Van der Vies Prijs), a câștigat Premiul Taalunie Toneelschrijfprijs în 2010 pentru cea mai bună piesă nouă, fiind apoi tradus în 15 limbi și jucat pe mai multe scene ale lumii, inclusiv peste Ocean, contabilizând premii în toată Europa și intrând de curând și sub lupa cinematografiei (urmează o ecranizare luxemburgheză, filmul, semnat de Désirée Nosbusch, avându-i ca protagoniști pe Tim Roth și Trine Dyrhom).
Este un text dur și tăios despre despărțire și moarte, despre necesitatea doliului profund ca etapă obligatorie a vindecării în urma pierderii, despre importanța găsirii unei căi alternative pentru a continua viața din care ne sunt smulși, fără milă, cei dragi, și mai ales despre suferință ca experiență individuală, ca emoție ce nu poate fi trăită decât la singular în fiecare individ, răsucind în interiorul fiecăruia ițele afective gata încurcate pe care le găsește acolo.
Sunt dureri despre care greu se poate vorbi. Toma Dănilă s-a încumetat să o facă la unteatru pe vocile Alinei Berzunțeanu și a lui Cezar Antal, într-o scenografie simplă și percutantă, care ține în prim plan povestea mai degrabă prin lumina ce mângâie narativul cât să-i facă digerabil confesionalul așezat, asumat, fără stridențe, cu toată poticneala pe care sufletele personajelor lor, incapabile să mai pășească liniștite către înainte, aleargă în neștire prin lipsa de noimă din hazardul destinului sperând să se îndepărteze de durere, oprindu-se la fiecare răscruce a suferinței parcă anume să afle că mai sunt în stare să se împiedice și să cadă, să simtă iar și iar durerea la fiecare nouă julitură spre a-și reconfirma credința.
Cea mai grea pierdere din lume. Sânge din sângele tău purtat pe aripi de înger către locul în care are să nască ploaie și lacrimi pentru a fi vărsate pe pământul reavăn al cimitirului, pe crucea albă, mult prea devreme ridicată la căpătâi, singurul martor al trecerii lui prin lume. Afară de cele două suflete mutilate pentru totdeauna și azvârlite cât colo unul de altul de povara îngrozitoarei dureri despre care nu mai pot vorbi, două suflete în care lumina lumânării pâlpâie însă cuminte, fără-ncetare, scăpând vremelnic ceară fierbinte peste rana rămasă veșnic deschisă.
Alegerile lui Toma Dănilă converg către o analiză aproape la rece a afectivului propus, o negociere a nespuselor din aproape un deceniu de furie, suspine, lacrimi și torturi ale memoriei care au schingiuit în tăcere cele două suflete pe calea de la negare la acceptare, cea din urmă stare poate niciodată săvârșită, lăsând suficient loc reproșului și autoreproșului să-și verse în continuare otrava asupra sinelui și asupra celuilalt.
Prizonieri ai unei revolte pe care nu sunt în stare să o înăbușească, cei doi își urlă tăcerile la vedere aproape exclusiv la nivelul gestualului, extrem de atent controlat, care însoțește abil privirile pierdute în nostalgie și regret, priviri în care răbufnesc adesea strigătele de neputință, în feluri diferite și complemenare, amestecându-se doar uneori într-o privire comună în care se poate citi lesne o spaimă precisă ce nu mai poate fi ștearsă de pe retină, pe care fiecare se căznește să o șteargă cum se pricepe mai bine. Nu e loc de resemnare, în pofida încercărilor disperate de acceptare. Durerea rămâne vie, întreagă, aproape tandră în felul duios în care fiecare dintre cei doi (nu) vorbesc despre ea la fiecare atingere.
Mama Alinei Berzunțeanu este un personaj mai degrabă ofensiv, care acționează dinspre capătul fix al poveștii, dinspre durerea încremenită într-o lipsă totală de proiect alternativ, care i-a alimentat de-a lungul anilor frustrările și le-a crescut mari, îngenunchind-o, limitându-i gesturile și ștergând din normalul lor tot afectivul, trimis acum de actriță într-o alură mecanizată, aproape robotică pe alocuri, de sub care-i strecoară din când în când, ca o odă firescului pe care l-a cunoscut odată și care n-a avut șansa să supraviețuiască, câte o mică dovadă de uman, de empatie, de mulțumire. Pe culoarele lungi, reci și goale pe care le deschide către partenerul ei de scenă, înaintează cu precauție Cezar Antal, fostul soț obligat la defensivă prin acuzația implicită (dinspre capătul lui aproape vină) de a-și fi reconstruit viața, căutând să mai aprindă câte o lumină, să mai mângâie câte un ecou al suferinței sau să mai scurteze distanțele, preluându-i cu răbdare replica, gestul ori privirea, aruncate către el cu dispreț, cu reținere sau cu impulsivitate, căutându-le în permanență o cale de îmblânzire, de ameliorare, de mângâiere și vindecare.
Bâjbâind aparent unul spre altul în încercarea de a defini sau a scoate din definiții prăpastia care-i desparte astăzi, ei se înfruntă în rugăciunea sofisticată a celor mai simple dorințe de împăcare cu trecutul și cu Dumnezeu prin celălalt, căruia îi pândesc încă vigilent fiecare mișcare spre a găsi momentul ideal să-i arunce în cârcă ori dimpotrivă, să-i mai ia măcar puțin din propria povară, atât de greu de dus, în timp ce pe ringul de box se înfruntă inteligent grimasele celor doi actori, măștile pe care și le aplică ori și le scot încontinuu numai față de ei înșiși, să nu carecumva să se recunoască în vreo oglindă în momentul în care vor zâmbi într-o clipă de neatenție în care vor fi uitat de durere. Convinși că nu vor avea curajul să înfrunte cum se cade o astfel de rușine, prin ordinea firii poate mai greu de dus de mamă, strangulată pe vecie de un cordon ombilical pe care nu-l va putea tăia niciodată.
Doi străini care se cunosc atât de bine unul pe celălalt, angajați într-o luptă tăcută a simțurilor amorțite încetul cu încetul sub acțiunea otrăvii care le amenință deopotrivă cimitirul, amintirile și prezentul, care comunică mai degrabă prin abțineri, prin pauze, prin ezitări și evitări ale celuilalt, câtând mereu să pună în mișcare o energie resentimentară aproape fără obiect, dinadins reținută la jumătatea drumului și repliată de rușinea de a o rostogoli până la capăt, pe alocuri de o intensitate incredibilă, care se sparge mereu în scutul fiecăruia și în zidul ridicat de celălalt, complici până la urmă într-o revoltă nerostită ce se zbate de fapt între zidurile aceluiași turn, tot mai înalt, al neputinței. Ce nu contenește să-și ridice curios fruntea către Cer, punând în continuare, una peste alta, noi și noi cărămizi de deznădejde și de speranță că acolo sus, undeva, cândva, își vor afla, cu adevărat, răspunsul.
Înainte să fie prea târziu.
Înainte să fie înghițit de otravă.
„OTRAVĂ” de Lot Vekemans
unteatru
Regia, spațiul scenic și ilustrația muzicală: Toma Danilă
Light design: Dragoș Mihai Mărgineanu
Afiș: Daniel Voinea
Cu: Alina Berzunțeanu și Cezar Antal
Durata: 1h20m
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment