Frig, semiîntuneric, șoapte, tremur, puls accelerat, ochi căscați în orbite și urechi făcute precaut pâlnie să nu carecumva să te vadă ori să-ți audă cineva gândul care tocmai ți-a trecut prin cap. Ca o petardă rămasă neexplodată ce se va detona în fața ta de viitor spectator liber, rămas azi cu gura căscată întru aducere-aminte a unor vremuri deja demult apuse.
O altfel de abordare a comunismului, în cheie absurdă, dintr-o poziție de observator dramatic, ce-i poate lesne născoci de pe margine evenimențialul necesar nu atât pentru a-i radiografia tarele, a identifica vinovați și a găsi soluții, cât pentru a surprinde, în toată splendoarea absurdului ei, starea emoțională a unei nații împietrită sub amenințarea fricii.
O alienare de tip brigadieristic în prag de Cântarea României. Repetiție. Oameni și șobolani. Sau oameni-șobolani. Dependenți de întuneric, de vină, de rușine, dar mai ales de spaimă, ieșiți din cuștile lor doar pe timp de noapte, când curajul crește un pic mai mare și frica se face mai mică în sân. Chiar și în sânul unor muncitori de la Combinatul Poligrafic Casa Scînteii în amurgul anilor ’80, a căror viață anostă este dinamitată într-o noapte de un eveniment-șoc: un bărbat neidentificat incendiază Arcul de triumf din placaj amplasat în fața Expoziției Naționale, pe care este scris „Epoca Ceaușescu – Epoca de Aur a României”. Organele de miliție și securitate intră în alertă maximă, declanșând o anchetă ce va fi identificată ulterior ȋn istorie sub denumirea „Operațiunea «Petarda»”. Și, după mai bine de un sfert de secol, un prilej pentru o poveste despre absurd și mai ales despre limitele umane, despre recunoașterea, acceptarea și depășirea lor în condiții absurde.
Rămânând într-un univers ideatic pe care pare să-l stăpânească destul de bine, perfect asortat la epocă (demonstrat deja cu „Disco 89. Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu” și „Aici Moscova”), încă generator important de emoții puternice bazate pe nostalgie, realitatea construită de Catinca Drăgănescu, autoarea spectacolului „Operațiunea «Petarda»” de la Nottara, este intenționat plămădită la limita realismului psihologic, care-i asigură recognoscibilul și plauzibilul, îmbrăcate abil pe alocuri în parodie și chiar grotesc, fără a-și promite să devină o instanță de judecată istorică (este evident tocmai prin îngroșările caricaturale), ci erijându-se mai degrabă într-o unealtă cu care se poate lesne scormoni în mentalul și afectivul socialului propus pentru a reclădi o atmosferă atât de familiară generațiilor care au trăit-o și care i-au dus mai departe metehnele supraviețuindu-i.
Textul dramatic „Operațiunea «Petarda»” este inspirat dintr-un dosar al Departamentului Securității Statului, în care este detaliată o operațiune concretă purtând aceeși denumire. În ultimii ani ai regimului ceaușist a fost declanșată în București o amplă anchetă a Miliției sub acest nume de cod, cu scopul de a identifica persoana vinovată de distribuția unei publicațiii subversive, codificată de anchetatori drept „Luneta”, un manifest critic la adresa regimului lui Nicolae Ceaușescu care chema la răsturnarea lui de la putere, ce era împrăștiată în zone aglomerate cu ajutorul unui mecanism simplu de explozie tip pocnitoare, pe bază de carbid, ce arunca în aer manifestele rulate în tuburi, împrăștiindu-le printre oameni pe caldarâm. „Inscripțiile cu caracter dușmănos” se înmulțeau deja prin Capitală, iar apariția textelor anticomuniste multiplicate cu un aparat neidentificat (în condițiile în care un decret din 1983 introdusese restricții severe în domeniul aparatelor de multiplicat și mașinilor de scris, fiind extrem de complicat de obținut o autorizație de deținere, premergătoare înregistrării la Miliție, care era însoțită obligatoriu de depunerea unei fișe în care erau menționate caracterele litereleor, cifrelor și semnelor ortografice – proprietarii fiind obligați să repete procesul de înregistrare după fiecare reparație a acestora și, în cazul schimbării domiciliului, să anunțe Miliția cu privire la noile coordonate locative ale aparatului/mașinii de scris) cărora nu reușeau să-i dea de urmă a fost o mare provocare pentru cei ce s-au ocupat de caz.
Identificat ulterior (după schimbarea de regim) drept Valentin Hurduc (fost Vasile Brașoveanu), de profesie tipograf, angajat zețar la Combinatul Poligrafic Casa Scînteii, cel care multiplica manifestul și folosea petardele pentru a-l distribui este același individ care dăduse în 1987 foc unui Arc de Triumf din placaj, amplasat în zona Expoziției Naționale, azi Romexpo, și acoperise cu smoală soclul statuii lui Lenin din fața Casei Scînteii („Luneta” a apărut abia în 29 aprilie 1988). Valentin Hurduc, „bărbatul care a dat foc comunismului” cum l-a numit Luiza Vasiliu într-un articol documentat publicat de Casa Jurnalistului, locuia în Otopeni și a sustras de la locul de muncă un set de litere de tipar pe care le-a asamblat într-o mașinărie cu care a scris și a multiplicat acasă manifestele pe care le aducea să le împrăștie în București.
Studiind dosarul operațiunii, încă păstrat pe rafturile Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, și intuind potențialul lui teatral, Catinca Drăgănescu a extras inspirat din povestea reală amănuntele necesare pentru a-și condimenta textul păstrând valoarea documentară a narativului, transformat însă într-o solidă dramă ficțională ce servește foarte bine montării ei pe scena Sălii „George Constantin” a Teatrului Nottara, un nou spectacol tânăr pus în slujba unei restituiri necesare, din perspectiva artelor spectacolului, a istoriei noastre recente (într-o interesantă abordare emoțională), atât de încețoșată în mentalul și afectivul copiilor noștri.
Demult preocupată de astfel de restituiri-manifest, Catinca Drăgănescu preferă să-și scrie scenariile dramatice, viziunea regizorală completând astfel armonios gândul ascuns în spatele temei abordate, implantat în fiecare încă de la nașterea personajelor fictive, mereu complexe și foarte bine clădite în același timp, răsucit mai apoi ca un sfredel în munca individuală cu fiecare actor în parte și explorat cu pricepere în relațiile pe care aceștia le stabilesc în scenă cu adevăr și asumare, până la împlinirea mesajului pe care vrea să-l transmită.
Marele merit al spectacolului Catincăi Drăgănescu este acela de a recrea atmosfera densă a fricilor de tot felul ce se înghesuiau fără să știe una lângă alta între pereții locuințelor proletare ori, și mai grav, la locurile de muncă, unde pândea mereu pericolul urmăririi sau recunoașterii secretelor personale, ce le puteau amenința oricând oamenilor obișnuiți cariera, familia, viața. Legându-i împreună într-o complicitate a tăcerii după care se ascundeau zgomotos strigătele lor de revoltă împotriva regimului.
Criza lor identitară, care-i și face ușor înlocuibili în rolurile propuse, este străbătută de subteme importante ale traiului greu în timpul regimului comunist, punctate, fără stridențe, cât să iasă la inventarul afectiv colectiv, toate substitute marilor teme propuse, frica și trădarea (lipsa drepturilor și libertăților fundamentale, criza de alimente, frigul, avortul și toate tragediile cu care a fost plătită interzicerea lui) ce pândesc la tot pasul, din care se naște comportamentul lor schizoid-paranoid de șoaptă și tiptil, ce are să le compromită în multe feluri viața, pecetluită de secrete și minciună ce nu prididesc să se adune în preaplinul lor emoțional până la limita suportabilului, riscând să explodeze, ca o petardă, în orice secundă.
„Operațiunea «Petarda»”. O poveste nou-nouță, tragi-comică, născută la lumina reflectoarelor sub sloganul. „Liniște, se filmează”. 1987, București, România. Zorii unei zile care aruncă dintr-o Dacie roșie, chiar sub nasul ziariștilor de la Casa Scînteii, un bărbat neidentificat ce le va incendia o vreme liniștea cetățenilor orașului, încă neieșiți din așternuturi la ora cu pricina. Și zorii unui spectacolîn care Catinca Drăgănescu o aruncă în scenă pe Isabela Neamțu în chip de povestitor-anchetator să relateze incidentul pentru a crea contextul narativ.
„Bă, ați văzut bă??? Arde Epoca de Aur!”.
O replică ce aruncă în aer liniștea dintr-o cameră de lucru a Combinatului Poligrafic Casa Scînteii, ai cărei muncitori se surprind admirând incendiul pornit din senin împotriva regimului. Sub impactul entuziasmului în care se prind în horă, căutând fiecare să-și găsească locul și tonul potrivit pentru a se raporta în condiții de maximă siguranță la acest eveniment, ei vor scormoni în continuare prin scrumul pancartei arse, pendulând absurd între impulsurile de a se arunca într-o luptă despre care nu știu nimic și pentru care nu șunt siguri că sunt pregătiți și îngroparea în nimicurile rutinante ale existenței lor mizere pentru a-și distrage singuri atenția de la nevoia unor gesturi care ar putea să le-o amenințe.
Doi muncitori cuminți la masa lor de lucru, zețarul Mișu (Ion Grosu într-un minunat rol de compoziție, lunecos și complex, foarte bine condus prin contraste către excelentul monolog al autodenunțului în fața spectatorilor) și colegul lui Sandu (un reținut Vladimir Purdel), tovarășa Nuți Ciupitu (o minunată Ioana Calotă), Gogu, colegul-vestitor care năvălește cu bomba în scenă (Vlad Bălan, în scurt timp punctează în rolul Nelu, soțul lui Nuți de la celălalt capăt al firului). O mână de oameni obișnuiți, cu toții traversați de fiorul unei revoluții ce arde mocnit în piepturile lor, ce se cere contrazis până și de propria privire, avertizată de securea ideologică ce și-a încrucișat amenințrea cu ciocanul deasupra capetelor lor plecate a neputință, cărora caută să le tempereze entuziasmul o secretară destoinică, ce-și ascute vigilența pentru a-și îndemna colegii la cumpătare (o savuroasă Sorina Ștefănescu), și șeful lor fals autoritar (un morocănos Alexandru Mike Gheorghiu), conștient de pericolul la care se pot expune, prin care Catinca Drăgănescu deschide larg ușa către absurd: „Noi nu știm nimic până nu ni se spune oficial că a ars”, că, vorba ceea, „noi râdem, glumim, dar avem grijă ce spunem”!…
Odată stabilită convenția (potrivit căreia fiecare va căuta să-și vadă de treaba lui ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, chiar și cei ce rămân vigilenți la datorie spre a redacta note informative către organele de anchetă!) intră în scenă anchetatorii, Alexandru Mike Gheorghiu în alt rol de autoritate, mult mai elaborat, al securistului intransigent, secondat conștiincios în cheie grotescă de insinuanta și sarcastica securistă a Isabelei Neamțu. Cei doi pasă abil, dinadins exagerat într-o caraghioasă complicitate, pe butoanele realității anume forțate și mistificărilor care se impun speței pentru a smulge cu forța presiunii psihologice, impecabil aplicată, cât mai multe informații de la martorii care-și desfășoară activitatea în acest birou. De unde absurdul se rostogolește precis, ca un tăvălug ce trece precis prin inima mărturiilor delicioase ale fiecăruia dintre ei (excelente interviurile cu fiecare, strălucesc în această scenă Ioana Calotă și Ion Grosu), dinspre cei șase purcei pe care i-a fătat scroafa lui Mișu către crizele de isterie ale directorului de Securitate (interpretat de același Ion Grosu), disperat de eșecul nenorocirii de a nu fi identificat elementele dușmănoase, cel ce învârte cu evlavie sfredelul vinii și rușinii în cei ce trebuie să vegheze la buna rânduire a socialului cu care i-a responsabilizat regimul.
Asta când nu se pregătesc, fără să le fie frig (!)) în brigada artistică a întreprinderii pentru Cântarea României (o altă elborată scenă absurdă, condusă cu responsabilitate de aceeași crispată secretară a savuroasei Sorina Ștefănescu), care-i lasă în abnegația goală, numai bună de purtat în piepturile pregătite deja să intre sub pielea altor personaje angrenate în marea uzină în care se fabrică, minciună după minciună, marele Absurd. Fiecare din colțul lui de revoluție, răsucit în secret către centrul poveștii, cu revoltă, cu umor, cu autoironie, cu disimulată naivitate, intercalând cele mai lucide declamații (foarte bine strecurate de Ion Grosu), multiplicând, augmentând și repetând până la istovire procesul (de intenție!) intentat metaforic comunismului, sub inconfundabila voce a Margaretei Pâslaru care cheamă anume la o uitare ce nu mai va să vie. Nici măcar la ospățul copios pe bază de cartofi (!) la care-și adună frustrările oamenii de rând, în timp ce cârnații sunt puși la păstrare pentru a cumpăra, la nevoie, liniștea de care e uneori atâta nevoie (excelentă scena despre avort susținută de Ioana Calotă și Isabela Neamțu)…
O poveste ficțională îmbrăcată cu umor în muzică și lumini, ce pun în valoare și costumele în care a vârât personajele Luiza Ionescu, care face icusit apelul la memorie (superbă intruziunea bursucului!) și la contemporan (mai ales în vacarmul care caracterizează ultima parte a spectacolului, un adevărat eseu despre putere) și își cere descoperite dedesubturile în decorul funcțional al lui Gabi Albu, care-i imprimă deștept praful peste aerul epocii, numai pentru a-l ridica din diferite cotloane (ce permit transformarea unui interior instituțional în unul domestic sau în exterioarele necesare narativului, permițând prin construcția flexibilă sub-spații versatile, transformate inteligent prin doar câteva elemente de decor atent manevrate ce le susțin solid convenția de la o scenă la alta) și a-l așeza la loc, poate la fel ori poate în alte chipuri, peste tristele amintiri (coborârile în real care invocă date istorice concrete din luptele indivizilor obișnuiți, minunat dezvăluite în scenele pornite sub complicitatea personajelor masculine!) dintr-o realitate greu de imaginat pentru tânăra generație, amintiri ce-și cer incendiate subsolurile unor pagini în care istoria a uitat să le mai consemneze, rămase departe de ochii curioșilor până când unii mai curajoși dintre noi se încumetă să le studieze prin arhivele fostei Securități și să le detoneze dramaticul sub ochii noștri într-o coerentă operațiune teatrală.
„Operațiunea «Petarda»”.
„Operațiunea «Petarda»” de Catinca Drăgănescu
Teatrul Nottara, Sala „George Constantin”
Regia: Catinca Drăgănescu
Decorul: Gabi Albu
Costumele: Luiza Enescu
Foto: Andrei Gîndac
DISTRIBUȚIA:
Gogu / Nelu / Un securist / Cameramanul: Vlad Bălan
Nuți / Prezentatoarea TV / Mimi: Ioana Calotă
Directorul / Securistul / Un polițist / Dan / Un milițian / Șeful de personal: Alexandru Mike Gheorghiu
Mișu / Un director de Securitate: Ion Grosu
Securista / Soția / Medicul ginecolog: Isabela Neamțu
Sandu / Sectoristul / Un general de Securitate: Vladimir Purdel
Secretara de partid / Profesoara / O secretară / O mare autoritate: Sorina Ștefănescu
Figurație: Bogdan Chichea, Ciprian Udriște
Regizor tehnic: Anca Varga
Sufleur: Ecaterina Cobzaru
Durata: 2h15m
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment