SuperVibe.
Lume alergând bezmetică prin Univers, cătând să-l umple cu tot ce poate, strâmtorându-l până la sufocare.
„Oxigén”. Nu știu cum să-l descriu pe scurt altfel decât un performance despre a respira spectaculos împreună.
Cum îi declară reporterului personajul din textul lui Ivan Vîrîpaev încă de la început: „Asta înseamnă că vremea genurilor pure e pe trecute. Arta tinde spre sintetism. ”. Cred că de aici a rostogolit Tibor Pálffy savuroasa lui viziune regizorală asupra ciudatului script dramatic al dramaturgului rus, prezentat drept un curent nou al artei teatrale. Un spectacol-concert ce spulberă graniţele dintre muzică, teatru şi film, așa cum se prezintă producția Teatrului „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe, în care performează, la superlativ, Bence Kónya-Ütő (cel care semnează și muzica originală și sound design-ul spectacolului) și Janka Korodi.
El și Ea. Sașa și Sașa. Doi atomi ai unuia dintre cele mai întâlnite elemente din Univers, încercând să se apropie unul de altul, atrăgându-se, amușinându-se, atingându-se, respingându-se și ciocnindu-se iar și iar, la infinit, în povestea fără de început și făr’ de sfârșit, pentru a se reda împreună lumii care le-a întâlnit traiectoriile pe aceeași orbită. Sau două molecule ale aceluiași organism viu ce se străduiesc să-și găsească sincronul în respirația potrivită spre a supraviețui într-un uluitor accelerator de particule (dramatice, cinematografice, muzicale, teatrale), profund umane, care-ți întorc sufletul pe dos și înapoi pe față, în cheie absurdă, din nou și din nou, până când îl crestează suficient să pătrundă în el, nealterat, vibe-ul propus. SuperVibe-ul. Big Bang-ul.
Yin întâlnindu-și yang-ul, alb întâlnindu-și negrul, lumină întâlnindu-și întunericul (excelent light design-ul lui Anrás Rancz, desene pe suflet din linii simple ce se curbează și se frâng după muzică spre a-și găsi complexul, ca din vârful unui creion ori al unei crete cu care așterne meticulos, în pofida vitezei, schiță după schiță, răzgândindu-se la nesfârșit până desăvârșește conturul personajelor și poveștilor ce se nasc din cărbune și praf alb pe foaia albă de hârtie ori pe tabla neagră, proaspăt ștearsă, pe care cuvintele se cer așternute). Stâng întâlnindu-și dreptul în dansul din pieptul omului, aer împins înainte și înapoi din plămânii ce trebuie să găsească mereu cadența spre a trimite în sânge tot oxigenul de care are nevoie viața spre a pulsa în venele căscate a mirare ce nu se pot opri din uluiala contemplării Universului.
Un thriller real-imaginar în mijlocul căruia e așezat un episod macabru dintr-o iubire dementă ce se cere justificată moral, un spectacol despre mulţimea de oameni sufocaţi de lipsa oxigenului de sub gaura de ozon şi freon din care sunt extrași El și Ea, cu simțurile ascuțite și sângele pus în mișcare prin vene de disperări cotidiene, consumatori de oxigen sau oxigenul însuși în povești contemporane în care sunt somați să nu ucidă, să nu judece, să nu prea-curvească, să întoarcă și obrazul celălalt, hrănind cu aer proaspăt respirat tot felul de prăpăstii dintre ei, la fel de adânci precum diferenţa dintre un zgârie-nori şi avionul care-l străpunge (!). Unul sufocat de fum, celălalt de nedreptatea care conduce lumea, care nu are nevoie de fapt de nimic altceva decât de iubirea lor.
Gândit ca un concert de lansare a unui album general uman cu 10 piese ce învârt iubirea și vina în jurul unor porunci cerești în spatele cărora oamenii caută să-și justifice cele mai îngrozitoare comportamente, așezându-se de o parte și de alta a binelui și răului în funcție de nevoile de moment (adulter, minciună, ipocrizie, falsă supunere, fățărnicie, mândrie, amnezie, avariție, crimă), „Oxigén” este un spectacol vertical, un dialog pe cele mai diverse și ispititoare ritmuri, un supervibe străbătut de orizontalele unor teme ce se așează, strat după strat, în tortul ăsta plin de arome de viață cu care-și va servi invitații la finalul festinului teatral, despre tot ce-i mai important pe lume (oameni, ceruri, credințe, onoare, războaie, arme, vicii, incesturi, trădări, violuri și crime de toate felurile, orașe mari sau mici așezări cu bulevardele și ulițele pavate cu leșuri lăsate nouă anume de-a latul drumurilor istoriei pentru a vorbi despre ele, a le ridica monumente și a le închina opere de artă, demonstrând că iubirea chiar a existat pe pământ), revolte învelite atent în pături de amnezie care să le țină de cald conștiințelor adormite, invitându-ne să oprim o clipă Roata dracului din care am azvârlit cu dispreț întrebarea cea mai importantă pentru a putea auzi răspunsul cel mai important. Fiecare cum se pricepe mai bine, într-un carusel de asemănări și deosebiri alb-negru, masculin/feminin, declinate în cheia iubirii, urmărite cu maximum de atenție de El și de Ea, deopotrivă teatral și muzical, în care-și bagă năstrușnic coada dialogului pe teme contemporane niște înscenări cinematografice de o poezie desăvârșită, ce împlinesc vizual toate căutările muzicale ce au precedat-o ori care i se succed teatral în goana asta nebună după oxigen.
Pe textul unei melodii încă neauzite, poate ascultate în căşti când spectacolul se va fi terminat și din toate nu va fi rămas decât iubirea. O fotografie veche din care fiecare se străduiește să iasă cum poate, fie chiar intrând înapoi în ramă, în timp ce caută disperat după o gură de oxigen prin aerul otrăvit, de unde nu mai pot fi salvați decât de meteorit.
Pomul după roadele lui îl veţi recunoaşte. Iar după pom să judecaţi şi roadele. Doi actori minunați, Bence Kónya-Ütő și Janka Korodi, autori ai unor inedite monologuri și dialoguri dramatice și muzicale, conduși pertinent prin universul imaginat rotund de Tibor Pálffy și luminat feeric de Anrás Rancz, într-o odă pentru performanța de a respira.
O gură de aer curat, numai bun de respirat. Până într-o zi. Când dansurile din piept se vor opri.
Fără „Oxigén”.
„Oxigén” de Ivan Vîrîpaev, Traducerea: Orsolya Kis, Dramatizarea: Katalin Deák
Producător: Teatrul „Tamási Áron” Sfântu Gheorghe
Regia: Tibor Pálffy
Muzica originală și sound design: Bence Kónya-Ütő
Light design: Anrás Rancz
Distribuția:
Băiatul: Bence Kónya-Ütő
Fata: Janka Korodi
Durata: 1h 30min (fără pauză)
Vârsta recomandată: 14+
Spectacol în limba maghiară cu traducere în limbile română și engleză
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment