Odă întunericului din noi: „OGLINDA NEAGRĂ” a lui Ionuț Caras

Fără formă.

Felul în care ne simțim uneori când căutăm să ne golim conținutul, treziți brusc la o realitate ce pare că nu ne aparține. Și în care am fost turnați în câteva momente de neatenție, fără știrea noastră, câtând să luăm repede  forma vasului cu pricina, până am ajuns plini cu tot ce au vărsat alții înăuntru, străini de propriul sine, îndepărtați încetul cu încetul din rama unui portret ce urmează cu fidelitate conturul unui chip care a uitat să mai fie al nostru. Până într-o zi în care străinul din oglindă se revoltă și începe să-și caute linia originală, spre a o înfășura din nou în jurul cărbunelui din mina creionului ce-și va fi ascuțit atent vârful pentru a-i schița superputerea, împingând absurd roaba conștiinței lui eliberate de rușinea gândurilor cele mai intime până la evadarea, dintr-o suflare, din biografia fără formă.

O montare exact ca o privire lungă, în oglindă, cu mustrare, cu sarcasm, cu umor și multă autoironie, a unui om aflat pe marginea propriei prăpăstii, o reflexie fixată în fereastra aburită a unui tren care asigură călătoria unui spirit prins în dorințe evaporate ce gonesc pe sine încă înainte să se fi născut, ori în vitrina unui magazin de realitățuri ce nu se pot abține să-I conțină, în stare să-l înghită oricând dintr-o singură suflare.

Sau două seri la rând în FNT de privit către înăuntru. Cu Ionuț Caras. Un one-man show montat de Roberto Bacci  la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca și prezent în festival la Sala Atelier, Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București.

O dramă psihologică pe textele inteligente ale lui Luigi Pirandello de la începutul secolului trecut (după nuvelele „Roaba” și „Suflul”), extrem de actuale, declinată la masculin, înțesată cu absurd, comic și tragic, cât să intrige fără să concluzioneze, să ațâțe fără să supere, să lovească fără a uita să mângâie și să ucidă fără a-și primi ori ispăși pedeapsa.

Un actor matur, prins fedeleș într-o joacă inteligentă de-a lungimea frazelor (pe potriva gândurilor pe care le însoțește răspicat) curbate și îndoite cu talent după nevoi, care-și întinde iscusit racheta retoricului să lovească fluturele fiecărei idei încă înainte să-l împingă înapoi, la timp, la fel de priceput, de pe cealaltă parte a fileului, fără a-l lăsa să atingă vreo clipă pământul și să oprească și măcar pentru o secundă jocul pentru care arbitrul a fluierat precis: o oră.

O oră de magie aproape statică în care spectacolul e unul de idei, rostogolite atent în scenă prin complicitatea privirilor minuțios studiate și alternate cu precizie chirurgicală pentru a-i asigura confesionalului propus emoție și forță deopotrivă, înnobilând fiecare argument cu gesturi convingătoare (foarte expresivă exprimarea lui Ionuț Caras, mai ales la nivelul mâinilor, cu care desenează efectiv în aerul imprimat de toate neliniștile ce le frământă stările prin care trec personajele sale, nu doar cele la care se raportează la persoana întâi ci și cele invocate în poveștile lor, extrem de importantă la finalul primei povești și folosite ghiduș ca personaj în sine pe tot parcursul celei de-a doua).

Actorul impresionează prin ușurința cu care trece dintr-un personaj în altul păstrând un fir epic/dramatic foarte exact și înalt, prin care avocatul din prima poveste, proaspăt descoperitor de sine și săvârșitor al unui gând deloc nevinovat (excelentă alegoria propusă prin extragerea precisă din mulțime a unui suflet nevinovat, demn de a-i fi tovarăș!) pare să-și împingă încă și mai departe ideaticul pentru a-i forța suportabilul, la limita absurdului, într-un alt personaj, parcă după chipul și asemănarea celui dintâi, însă mult mai determinat în căutarea unei soluții de salvare a individului ce se poate lesne pierde de sine în mulțime, în rutina vieții și în plictisul cotidianului și suficienței care și-au primit tributul cuvenit de datorii și obligații. Reușind să deseneze cu dichis portretul unui bărbat, prizonier într-o formă care nu-i a lui, în căutarea locului potrivit sub soare printre clipele de nerăgaz pe care i le-au lăsat toate nevoile și obligațiile personale, sociale și profesionale ce stau să-l înghită, fără să-l mestece prea atent, bucată cu bucată.

Confruntat cu mirajul ultimului gest conștient (expediat și el într-o superbă parabolă cu care Ionuț Caras îi urmărește atent sfredelul, în timp ce se înșurubează, deloc întâmplător, în jurul celui mai neplauzibil plauzibil, străpungând, pe rând, straturile de emoțional și real/imaginar așezate abil unele peste altele) și a puterii lui nebănuite, murit deja încet cu mult înainte să moară, închis în faptele și consecințele faptelor sale, râvnind măcar la o digestie corespunzătoare a vieții care să ridice poate problema unei alimentații sufletești mai de soi și unui regim mai disciplinat de urmare a adevăratelor dorințe cu care i-a fost presărată individului calea sufletului spre a-l purta către intersecțiile potrivite, eroul nostru se învârte fără încetare într-un sens giratoriu din care se tot străduiește să iasă pe drumul cel mai potrivit întru mântuire, într-un exercițiu autoidolatru ce presupune o răzvrătire teatrală pe măsură a protagonistului acestei crize existențiale, provenită din nevoia de transformare identitară. Care nu și-a mai putut stăpâni în cele din urmă impulsul de a se elibera de trup și chiar de conștiință. Până la dispariție.

Nu înainte de a ne servi savuros pildele, atent măsluite spre a ne cuceri mintea și sufletul, excelent și generos ornate narativ cu cele mai sofisticate ingrediente ale imaginației.

Restul merită musai descoperit în sala de spectacol.

„Oglinda neagră”  după Luigi Pirandello (după nuvelele „Roaba” și „Suflul”), Traducerea: Maria Rotar

Producător: Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca

One-man show cu: Ionuț Caras

Regia: Roberto Bacci

Conceptul spațial: Ionuț Caras

Light-design: Jenel Moldovan

Regia tehnică: Doru Bodrea

Operatori lumini: Ionuț Maier, Alexandru Corpodean

Durata: 1h (fără pauză)

Vârsta recomandată: 16+