Întuneric beznă.
Se aud doar plăcuțele diafragmei amușinând spațialul pentru a-și deschide obiectivul. Către ceva anume plasat în scenă ce și-a studiat dinainte, la milimetru, orizontalele, verticalele și diagonalele, pregătit spre a fi revelat desăvârșit privirii tale uluite prin cadrul mai strâmt ori mai generos care i-a fost servit pe tavă. Te simți prins în burduful de piele cu pereți plisați ai unui imens aparat de privit, prin care muzica te împinge precis și grav către un înainte studiat, până să-ți dea drumul în tablouri, care nu lasă nici el să se împrăștie aiurea lumina, riscând să-ți piardă concentrarea privirii. Ce se va strânge negreșit în vizualul din spațiul scenic, învelit răspicat în sunetul ce-l va fi ajuns din urmă, gata să însoțească impecabil personajele fără cusur, alcătuite și ele din rațiune, simțire și ireproșabil, culoare după culoare, servite monocrom, alternativ, pentru a le fixa tragismele pe unde trebuie și e mai multă nevoie de ele și a da viață unor diorame ce vor fi lesne așezate în ordine mai pe urmă în albumul dramatico-vizual al acestui spectacular.
Așa arată aparatul de privit imaginat de genialul Silviu Purcărete, în complicitatea deja celebră cu scenograful Dragoș Buhagiar și compozitorul Vasile Șirli, un trio de excepție care asigură impetuos coloana vertebrală a celui mai nou spectacol al Naționalului bucureștean. Un aparat de privit către esență, de data asta către esența lui Hamlet. Excelent decupată dintr-un text dramatic viguros, semnat de Radu F. Alexandru, care reușește prin „Gertrude” o curajoasă demitizare a poveștii prințului Danemarcei (poate la fel de valabilă ca mitul însuși) și temelor filosofice ale marelui Will, pe care acest trio de aur al scenei noastre nu s-a putut abține s-o desăvârșească. Ca orice demitizare care se repectă, avea nevoie de o construcție solidă care să poată fi pusă în locul mitului. Ca să funcționeze. Și pe care această montare sunt convinsă că a găsit-o.
Râzi mereu complice la propria-ți surprindere. Nu, nu e comedie. Cum nici tragedie nu mai e. E o lipsă de soluții tragi-comică în căutarea unor noi soluții la subtextul shakespearian, așa, de dragul căutării. Pe care simți că-l au din plin toți cei implicați, reușind să-ți dezvăluie într-o manieră fermecătoare (dramatic, vizual, acustic, într-o atmosferă ghiduș-funebră, anunțată încă din vizualul afișului) misterul unui fascinant și puternic teatral „ce-ar fi dac-ar fi?”. Reconfirmându-l pe Shakespeare. Un fatidic de cea mai bună calitate care iscodește și mângâie anume colțurile minții și sufletului deopotrivă pentru a aborda șleaul la care s-a înhămat trăsura narativă. De la prima replică.
Enter Polonius.
Paul Chiribuță, adus anume de Silviu Purcărete la Naționalul bucureștean să tălmăcească pre limba lui povestea dramatică. Pe post de amfitrion (unul dintre elementele pe care marele nostru regizor le folosește magistral în spectacolele lui pentru a asigura coerență narativă și celui mai nepregătit privitor, cu scop precis în didactica și pedagogia privitului și contextualizării), acest Polonius-narator, parcă de pe altă lume, care conduce și Consiliul în lipsa unuia mai vrednic, ne va însoți binevoitor cu fraza lui răbdător-articulată explicit și concluziv prin hățișurile poveștii, după ce ne anunță încă de la început că prințul Hamlet a venit anume să-și conducă părintele la groapă (după care se va întoarce la Wittenberg abandonând tronul), deschizând ușa dramatică spre prima confruntare, extrem de intensă, a prințului Hamlet (Marius Manole într-un nou rol care-i vine mănușă) cu Regina-Mamă Gertrude (un senzațional Claudiu Bleonț), așezând în fața catafalcului vertical al răposatului rege ce nu se lasă înduplecat să pornească spre lumea cealaltă și prima despărțire de mit, prima provocare: drumul Coroanei sau drumul lui Hamlet?
Cu asta te primește Sala Studio a Naționalului unde vei rămâne captiv pentru o oră și jumătate în acest fascinant aparat de privit, acționat deștept prin sistemul elaborat de pârghii dramatice și teatrale care-i controlează fiecare respirație, prin care Hamlet este lăsat în biografia goală. Marius Manole dă pertinent viață unui copil revoltat și candid deopotrivă, păstrat doar printre cei apropiați, fără vocație de erou sau de martir, descotorosit dinadins de toate prejudecățile pe care aleasa lui educație se presupune că i le-a așezat în cârcă, îndoială după îndoială, privind mirat și ludic dinspre celălalt capăt al conștiinței, dinspre o neprihănire gata de întinare la fiecare pas înainte prin narativul poveștii lui noi, un tânăr răzvrătit care-și joacă lucid nebunia și traumele copilăriei pe care nu vrea să le predea maturității ori mitului, mărturisite doar urechilor îngăduitoare ale bunului său prieten Horațio. Un versatil Alexandru Potocean, care-și conduce asumat personajul parșiv, cel mai transformat față de varianta lui originală, între două extreme, dând glas temerilor dar și sentințelor moralizatoare cele mai apăsătoare, cătând să-și vadă interesul pe care nu prea te lasă să i-l deslușești, parcă anume să se convingă că va rămâne cu tot dinadinsul în epicul noii povești, indiferent care-i va fi deznodământul (minunat articulată intenția în scena tălmăcirii insinuante a sensurilor visului, în care-și pregătește personajul pentru noua orânduire). Foarte bine construită relația dintre cei doi, lăsați în slujba unei aparente inocențe atent construită în plauzibil în jurul supierei din care sorb frățește, înfruptându-se într-un nou festin de idei (pe care par să și le împărtășească și în care par să-și încrucișeze săbiile rațiunii dintotdeauna) dintr-o dialectică a șleaului în numele prieteniei, cât să țină împreună, retoric, piept furiei în care se îmbracă superb culpa în tabăra adversă: Gertrude și Claudius.
Gertrude a unui excelent Claudiu Bleonț își asumă și desăvârșește ironic-persuasiv un fel de fals destin de slugă (amendat de prinț încă de la clopotele ceremoniei de despărțire de Hamlet, a doua demitizare – supunerea oarbă în fața tradiției și încăpățânării părinților de a le urma întocmai), pe care se îngrijește să-l afișeze către ceilalți în chip de datorie de mamă și văduvă onorabilă, dar și ca obligație morală față de țară ce-i justifică comportamentul amendabil, primind, fără să stea pe gânduri, să-i devină soție fratelui defunctului, cumnatul ei Claudius, la propunerea sarcastică a prințului însuși. Claudius este Mircea Rusu, lunecos și subversiv, un amnezic închipuit (ce se bazează pe faptul că au fost șterse faptele odioase din memoria personajelor originale) care apasă adesea periculos pedala puterii proaspăt dobândite în câte un delir ce demonstrează că poate amenința oricând soarta regatului și a familiei regale, cocoțat în noile lui roluri social și politic. Ei își vor da mâna în diabolic restabilind ramele tablourilor în minunatele scene din intimitate din care se va construi solid Gertrude, scene ce-i permit lui Claudiu Bleonț să preschimbe bocetele în hohote de râs și invers, lăsând deschise două registre antagonice în care actorul performează la fel de bine (excelând în cameleonic în special în scena în care stabilește, împreună cu Claudius, formula lui Hamlet (!)), dezvelind misterul faptelor și stabilind raporturile de putere, așezându-se autoritar în fruntea tuturor uneltirilor ca o adevărată regină ce conduce demonic destinele celorlalți, spre a-și spăla conștiința de toată mârșăvia de care se face vinovată și pe care și noul prinț Hamlet pare că o descoperă cu uimire, confruntându-i și instigându-i atent pe cei doi spre a smulge de la ei adevărul.
Același Hamlet ce face până la urmă pasul în afara spațiului protejat de rațiune spre a-și căpăta libertatea, în timp ce prietenul lui Horațio îl îndeamnă la cumpătare (excelent punctează Marius Manole în acest sens în confruntarea lui Polonius, ce are să-i acuze de complot pe cei doi tineri în fața regelui și reginei, convingându-i pe aceștia din urmă să semneze decretul legal prin care să fie cercetate împrejurările morții lui Hamlet și să pună astfel capăt oricăror suspiciuni), îmbolnăvind-o și condamnând-o cu durerea lui pe iubita Ofelia. Cea pe care o întâlnește după patru ani de corespondență înflăcărată la mormântul tatălui său, o Ofelie supusă regulilor curții și inimii sale (însă perfect conștientă de onoarea la care nu se poate aspira cu o minte atât de iscusită a tatălui ei, din care pare să fi moștenit destul), pe care Purcărete o încredințează în acest Hamlet declinat exclusiv la masculin unui foarte interesant Lari Giorgescu, fără să apese prea mult pedala ingenuu-lui de care este capabil acest actor extrem de expresiv corporal și vocal, extrăgând însă inteligent suficientă candoare cât să îmbrace pertinent personajul (folosindu-se în special de calitățile lui vocale) spre a-l face obiectul dragostei lui Hamlet, dar dozându-i bine forța de care are nevoie personajul și pe care o strecoară la timp în construcția lui spre a-și înfrunta credibil părintele și a purcede la un gest extrem.
Lari Giorgescu este aici un amestec de contrarii delicioase, de la exagerări precum cele din declarațiile de Valentine, pe care le găsește repede necuvenite în ziua procesiunii de înmormântare a regelui, până la căutarea călăului potrivit din evocarea visului suicidal, ce i-ar putea aduce pentru totdeauna împreună pe cei doi îndrăgostiți. Tranșate în cele din urmă tot de omniprezentul Polonius: îl iubește sau nu-l iubește pe Hamlet? Aceasta-i întrebarea!…
Peste toți și toate veghează fantoma regelui Hamlet care i se arată prințului cerându-i răzbunarea, un Marius Bodochi machiavelic, extrem de convingător, dispus să-și asigure docil infrastructura necesară (!) spre a-și lăsa măruntaiele personajului, cu a cărui moarte s-au împăcat mult prea ușor cu toții, cercetate cu de-amănuntul de posteritate.
Excelentă scena în care morga este luată cu asalt de toate personajele, curioase parcă să găsească fiecare o dovadă a posibilei preschimbări a identităților lor shakespeariene, acum personaje noi prinse în aceleași neputințe (strălucesc dezlănțuiți în scenele de final Claudiu Bleonț și Marius Manole), purtate unul spre altul prin păcatul de a nu-și fi adresat mai devreme întrebările potrivite spre a-și căpăta răspunsurile ce i-ar fi putut salva, poate la timp, pe fiecare în parte, de demitizare. Și de o nouă moarte. Pentru că prin aparatul ăsta de privit propus de Silviu Purcărete acestui nou dramatic poți fi oricând amenințat cu ieșirea din cadru, și ea urmând arbitrarul logicii închinate acelorași neputințe.
Exit Polonius.
Căutați degrabă straiele lui Yorick și dați-i voie prințului Hamlet să înnebunească puţin… Doar puțin…Un joc!…
Nu e un joc întâmplător. E precizie. Și e esență. Esență de întreg. Esență de detaliu. Esență vizuală. Esență de personaj. Esență de idee dramatică. Un excelent joc de-a demitizarea în fotografii teatrale ce decupează chirurgical din textul dramaturgului român tot ce-i este necesar pentru o răstălmăcire cumsecuvine a piesei shakespeariene pentru un ludic teatral de zile mari. O translatare delicioasă în memoria noastră afectivă a temelor filosofice ale marelui Will, a miturilor, personajelor, acțiunilor și chiar viselor și premonițiilor lor, confruntate cu o criză de identitate. Care se substituie deștept cu una nou-nouță, 99% simţire, 1% raţiune. Sau invers.
Hai să dezgropăm mai bine mortul. Mai ales că, de când s-a inventat moartea, nu mai poţi fi sigur de viaţă!…
Poate nici un preţ nu e prea mare când în schimbul lui îţi dobândeşti tu liniştea şi teatrul pacea!…
„Gertrude” de Radu F. Alexandru
Producător: Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București
Regie: Silviu Purcărete
Scenografie: Dragoş Buhagiar
Muzica originală: Vasile Șirli
Coregrafie: Florin Fieroiu
Regia tehnică: Viorel Florea
DISTRIBUȚIA:
Gertrude: Claudiu Bleonţ
Hamlet: Marius Manole
Claudius: Mircea Rusu
Duhul: Marius Bodochi
Horațio: Alexandru Potocean
Ofelia: Lari Giorgescu
Polonius: Paul Chiribuță (actor la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești)
Data premierei: 29.10.2023
Pauză: Nu
Fotografii spectacol: Florin Ghioca
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment