Un spectacol din categoria mari spectacole mici. Relaxat, fără menajamente, de pe canapeluță, cu precizie, cu suspans și cu foarte mult umor, așa cum l-a imaginat regizorul Cristi Juncu. Un alt Conor McPherson, atacat de data aceasta la Teatrul Nottara, pe scena Sălii „George Constantin”.
Deja cunoscător și bun prieten al textelor dramaturgului, după ce a montat cu succes alte două piese ale acestuia („Navigatorul” și „Hoții”) cu Teatrul Național Târgu Mureș – Compania „Liviu Rebreanu”, regizorul pune acum în scenă „Orașul Luminii” („Shining City”, care a avut premiera în 2004, la Royal Court Theatre din Londra, în regia autorului însuși), unul dintre cele mai de succes texte ale lui Conor McPherson, considerat „cel mai bun dramaturg al generației sale”, așa cum îl numește The New York Times. De aproape 20 de ani, „Orașul Luminii” este și una dintre cele mai montate piese în întreaga lume, fiind și acum în pregătire pe Broadway (cu Brian F. O’Byrne și Oliver Platt), dar și off-Broadway (cu Matthew Broderick și Billy Carter).
Cred că succesul se datorează atât subiectului abordat, dar și modului palpabil-recognoscibil-cinic în care autorul pune în general problema în piesele sale, pline de firesc, de un natural căruia nu se știe de ce îi tot căutăm cu toții artificialul, încercând în general să ne ascundem de noi înșine ca să nu fim judecați de ceilalți, o realitate pe care suntem în stare să o recunoaștem, pe care chiar o trăim (pe de-a-ntregul sau măcar bucăți din ea) și pe care învățăm să o tăinuim, să o amânăm, să o punem deoparte pentru mai târziu, cine știe, poate nu va mai fi nevoie de ea. Și de care inevitabil ne lovim din nou și din nou, ascunzând-o iar și iar până învățăm să o trăim.
Această dramă psihologică, plasată la granița dintre comedie neagră și thriller/horror, este despre realitatea traumelor noastre, care se lovește uneori cu zgomot de realitatea traumelor celorlalți. Într-un secol al socializării excesive, în care însingurarea pare, cel mai adesea, singura soluție de salvare (cel puțin pe termen scurt și mediu) de la pericolul de a fi surprins cu trauma la vedere și executat de cei mai dragi ție, retragerile noastre au tot mai des nevoie de „canapeluța” (iată un cuvânt de care au avut nevoie aceste vremuri și care astăzi nu mai trebuie să fie explicat) primitoare a unui psihoterapeut (iată și specializarea de care a fost nevoie pentru a fi ocupată cu noi și noi nevoiași, întru vindecare).
Păstrat într-o lumină caldă, destul de plăpândă, și îmbrăcat de Cristina Juncu într-o muzică plăcută, ambientală, în care intercalează abil vesele mostre de folk irlandez (ce asigură trecerea de la o scenă la alta) și clopotele tămăduitoare ori rău-prevestitoare (!) ale bisericii din apropiere, spectacolul se bucură de o atmosferă primitoare, ce-i asigură confesionalul necesar expunerii dramatice, fără stridențe, punând pe seama interpretărilor actorilor, foarte bine conduși în această aventură umană, emoționalul în care va fi îmbrăcat. Preluând inteligent indicațiile din textul autorului, scenografa Carmencita Brojboiu s-a îngrijit să ofere spațialului (cabinetul de psihoterapie a lui Ian) un aer destul de simplu însă nu sărac (arată ca o mansardă din centrul unui oraș medieval românesc – în textul original acțiunea se petrece în Dublin –, cu pereți de cărămidă la vedere și ferestre generoase către piața publică, pietonală, străjuită de turla unei biserici, asigurată prin proiecții video și foarte bine integrată compozițional în poveste), în care au fost plasate obiecte strict necesare desfășurării ședințelor de terapie.
Asigurând intimitatea de care are nevoie Ian, psihoterapeutul unuiȘerban Gomoi foarte stăpân pe el, calm și reținut (până la proba contrarie!) pentru a-și trata pacienții. Fost preot care a renunțat la sutană pentru psihologie, el primește la terapie un nou pacient, John (Sorin Cociș, care performează foarte sus în acest rol, excelent în monologul despre bordel!), un bărbat văduv care și-a pierdut recent soția într-un accident de mașină, odată cu ea și liniștea și odihna, nevoit să facă mari schimbări în viață după ce a început să fie vizitat, aproape în fiecare noapte, de fantoma soției sale (Simona Bușoiu).
Cei doi explorează cu mare grijă bucățile de viață pe care John le-a adus și le-a vărsat pe masa dezbaterii dramatice și teatrale, dinspre cele două capete ale realității atent învârtite în rama poveștii, operând cu percepții și interpretări ale faptelor, mai mult sau mai puțin banale, care le permit fiecăruia dintre cei doi actori să performeze la cote înalte, având la îndemână un text deștept cu replici și dialoguri consistente, pe care le dezvoltă inteligent, fiecare diferit, în construcția personajelor lor, atât la nivel discursiv cât și la nivel fizic (pe măsură ce înaintează în narativ și se cunosc mai bine unul cu altul, au grijă să instaleze precis familiaritatea dobândită în pielea personajelor lor).
Sorin Cociș construiește de la exterior către interior. Intermediar la o firmă de catering, un tip jovial, extravert, efervescent și foarte simpatic în descrierea faptelor, mulțumit însă cu locul doi pentru multă vreme în propria viață, el sondează cu răbdare, cu foarte mult umor și cu mirarea propriilor descoperiri în adâncurile obligațiilor noastre sociale, care l-au făcut să se îndoiască de propriile fapte, rușinat acum chiar de prezența lui aici, la terapie (obsedat de ideea că nu va fi crezut și, cel mai probabil, nici ajutat), obișnuit cu un comportament autocorector (dar și autocompensator).
Șerban Gomoi o ia în sens invers, dinspre interior spre exterior, mai ales că, deși el este cel însărcinat cu rezolvarea problemelor servite pe tava dezbaterii, este confruntat la rândul lui cu o puternică criză personală, pe care nu știe cum să o rezolve mai bine. Construcția textului îi asigură și un debușeu timpuriu, care-i permite să se destăinuiască și să se arate în deplinătatea personajului său, preluându-și toate cele necesare pentru a-i reclădi mai apoi tensiunea pe interior (performează foarte bine la ambele extreme, conducând abil crizele de isterie pe care n-a avut cum să le ocolească).
E foarte bine ajutat în construcția personajului de Sorina Ștefănescu care o interpretează cu mare precizie pe Neasa, partenera lui de viață (o femeie revoltată, dependentă, fără soluții pentru propria viață, tot mai complicată după ce a decis să-l urmeze pe Ian, cu care are un copil și cu care a locuit până de curând împreună la fratele lui, până când el s-a hotărât, într-o criză personală pe care tocmai o traversează, să plece de acolo), prinsă și ea într-o situație imposibilă de viață, simțindu-se singură și abandonată, dar purtând în piept și o vină pe care n-a avut curaj să o mărturisească și de care n-a știut nici cum să se descotorosească.
Prinși cu toții în iureșul unei vieți care parcă nu le aparține și care i-a târât pe fiecare prin cotloanele din care caută acum să se adune și să se recompună, care cum se pricepe mai bine, crâmpeie de familial fatidic din care s-a șters într-o zi ideea care a făcut posibil vreun împreună, emoțional rupt din nevoia noastră de îmbrățișare, iubire și căldură, ce s-a trezit într-o zi împietrită la ușa unui suflet străin și rece care a uitat să-și închidă la timp fereastra către anotimpul vitreg de afară ce nu s-a sfiit să-l înghețe, altădată focul care ne-a pus în mișcare sângele și ne-a ademenit pe fiecare în capcana promisiunii vreunui totdeauna, ucis în cele din urmă, după caz, între un „nu mai vreau” și un „nu mai pot”, fără a putea asuma vina celei mai mari greșeli de care te poți face vinovat: să crezi că e capătul drumului și să nu fie.
Cu inteligență, cu suspans, cu umor, cu cinism, cu întorsături delicioase de situație, și, mai ales, cu foarte mult firesc, exact ca-n viață, din care Cristi Juncu se pricepe atât de bine să decupeze și din care reușește să îmbrace la loc respirațiile tăiate, făcându-le suportabile în pieptul acestui fatidic ce i-a fost hărăzit omului, din care însă există (cvasi)soluții de salvare de la banal și rutină. O dovedește Laurence, personajul-surpriză păstrat de Conor McPherson pentru lovitura de teatru (foarte simpatic Rareș Andrici, care dă cu talent viață acestei apariții savuroase, semi-articulate!), de care se bucură din plin și acest spectacol, aruncând în derizoriu toate dorințele pe care oamenii nu au curajul să le mărturisească la timp, cu voce tare, ciocnindu-se invariabil în cele din urmă rău în bine și bine-n rău, traumă în traumă, singurătate în singurătate.
Întuneric în întuneric în Orașul Luminii.
P.S.
Declarația regizorului Cristi Juncu în timpul montării:
„Cea mai comună suferință a sufletului e numită impropriu «mustrare de conștiință». Impropriu fiindcă termenul «mustrare» e mult prea blând pentru a defini un chin care e, de multe ori, atroce. Cum se produce vindecarea? Povestind despre sine, pacientul își creează un alter ego, creează un personaj care a trecut prin ceea ce a trecut el însuși, și care preia, prin însăși existența lui, o parte consistentă din povară. Încet-încet, suferindul nu mai e singura ființă care a trăit ce a trăit – povestea lui a dat viață unei creaturi ficționale care e și nu e el în același timp. Ca atunci când te uiți la un film horror și poți experimenta senzația de groază în siguranță. Dacă sufletul ar exista, am putea spune că pacientul, povestind, se îndepărtează încet-încet de propriul suflet. Creează o distanță între sufletul lui bolnav și sine însuși. Și teatrul aspiră la a fi genul ăsta de tratament: identificându-se cu personajul de pe scenă, pacientul/spectatorul parcurge același proces terapeutic, având și avantajul că altcineva a muncit să-i formuleze alter-ego-ul. (Plus că biletul la teatru costă mult mai puțin decât n ședințe de terapie.) Dacă sufletul nu există, vindecătorii – fie ei terapeuți sau artiști – merită din plin stima, recunoștința și banii suferinzilor. Dar dacă sufletul există?” (Cristi Juncu)
„Orașul luminii” de Conor McPherson Traducerea: Cristi Juncu
Teatrul Nottara, Sala „George Constantin”
Regia: Cristi Juncu
Scenografia: Carmencita Brojboiu
Muzica originală: Cristina Juncu
Video: Răduțu Daniel
DISTRIBUȚIA:
Ian: Șerban Gomoi
John: Sorin Cociș
Neasa: Sorina Ștefănescu
Laurence: Rareș Andrici
Fantoma: Simona Bușoiu
Durata: 2h
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment