Yes, we may!
Cam așa arată un parafrazat slogan electoral celebru încăput pe mâna unui grup de tineri prieteni din zilele noastre care vor să revoluționeze lumea politică, sătui că aceasta nu reușește să-i reprezinte în niciun fel. Adunați la Party (don’t get fooled by the title!) într-o anexă a casei părintești a unuia dintre ei, Geo (Bogdan Iancu), Dănuț (Vlad Pânzaru), Mela (Alexandra Oiște), Ionuț (Tiberius Zavelea) și Daria (Kiki Simion) își azvârlă cu umor idealurile și ignoranțele printre carbohidrații la vedere de pe masa încărcată cu produse de fast food, stăpânită sarcastic autoritar de un mic bust al lui Karl Marx, sub stindardul roșu care și-a încrucișat secera și ciocanul pe scara de lucru care tronează în dreapta scenei.
Scoși de tânărul regizor Alin Uberti la tabla ambițiilor personale ale entuziastelor lor personaje (pe o melodie alertă despre Mao!), cei cinci actori (cu o mână episodică de ajutor de la colegul lor Luca Rădulescu în rolul Andrei, zis Paltonaș), reușesc să dea viață cu mult umor și chef de joc unui savuros text din 2010 al lui Tom Basden (tradus de Răzvan Mîndruță), ale cărui deziderate sunt trecute în cretă pe negrul celor patru segmente de tablă încă de la începutul spectacolului, ținându-ne cu sufletul la gură pentru o oră și ceva într-o spumoasă comedie a posibilităților, ispititor învârtite prin scenă ca să-și asigure hohotele de râs ale sălii pe toată durata spectacolului.
Într-un derizoriu ideatic (foarte bine dublat vizual de scenografia lui Cosmin Stancu, o mică dezordine colorată, inclusiv la nivel de costume) ce se descompune firesc în ignoranțe de toate felurile, în care caută fiecare să-și îmbrace toleranțele învățate pe de rost dintr-un contemporan care n-a avut răgaz să se oprească și să se explice, cei patru (plus unu!) prieteni caută să revoluționeze teoriile socialismului științific (anunțat încă în teribilismele din decor), pe care să le așeze sub formă nouă la fundația viitoarei lor construcții politice, cu care își vor câștiga atenția Universului în viitorul apropiat.
La tablă au fost scoși patru tineri în căutarea unor idealuri comune, vegheați cu detașare de la masă de un al cincilea, care bea o sticlă de vin în așteptarea unui start pentru un party (ce se dovedește a fi cu totul altceva decât s-a așteptat când a primit invitația de a-i însoți în această aventură, chestiune de semantică!), ce stă sub semnul inscripțiilor fragmentate în cretă din care ochiul decupează alandala Zedong-Ceaușescu-Stalin-democrație-libertate-egalitate-redistribuire-mai‘68-octombrie‘45-cultura la dubă-societatea pe motor, înainte să-i fie șterse primele entuziasme.
Pare-se că cei patru tineri idealiști și-au propus să salveze lumea de ea însăși, iar al cincilea de ei patru (!). Minți înguste cu probleme mari care abordează lumea largă (de la politica externă, pe noua axă a puterii China-America-Armenia-Olanda!, pacea în Orientul Mijlociu, încălzirea globală, exploatarea rațională a resurselor, ascensiunea și amenințările corporațiilor sau egalitatea de șanse, până la problemele ei mici, precum cafeaua comercială care încalcă drepturile țăranilor etiopieni!) căutându-i soluții rezonabile, pierduți în cele din urmă în ițele încurcate ale propriilor gânduri, credințe și orgolii. Sau aproape totul despre cum să epuizezi superficial un subiect/niște subiecte, cu brainstorming și husting cu tot, căutând doar acceptarea și validarea, disculpându-te încontinuu și acuzându-i pe ceilalți, plimbându-i simpatic prin cotloanele cele mai neumblate ale minții și democrației prost înțelese, pe unde ei se avântă cu entuziasm în competiție unul cu altul, uitând mereu de scopul care i-a adus împreună, cutezând să formuleze definiții noi pentru „the party manifesto” al noii formațiuni politice „Gladios” (!), acest „Partid Prieten” aruncat într-un război al denumirilor, sloganurilor și culorilor potrivite, câștigat derizoriu de AUR (aici e extrem de creativă traducerea, subliniind, sub abrevierea cu pricina care ne leagă de actualitatea dintr-o anume realitate, că am avea de-a face cu „Urmașii Rămași” ai lui „Uniți Rămânem” după o excelentă operație amnezică!). Fiecare mânat în lupta argumentelor de funcțiile la care râvnesc în taină, sperând să primească cele mai importante roluri în organizația încă neînființată și să fie recunoscuți ca lider, refuzând ajutorul sau autoritatea celor cu mai multe cunoștințe în domeniul abordat (inteligent folosit retoric episodicul personaj Andrei).
Se discută, se analizează, se deliberează, se dă cuvântul, se votează, se revine asupra votului, se sare peste rând, se țipă, se gesticulează, se amenință, se sare la beregată, fără să se scape vreo clipă din vedere micile clivaje, atent exploatate, ce amenință la tot pasul relațiile dintre personaje și partenerii de scenă care întrețin delicios conflictele și asigură umorul la superlativ (masculin/feminin, sărac/bogat, terorism/antiterorism, toleranță/intransigență) dar, mai ales, se râde. Se râde mult și se râde strașnic (Vlad Pânzaru este autorul unui moment memorabil de criză de râs, din care se recuperează cu greu și sala și scena!), terapeutic, de la un capăt la celălalt.
Între vidul albului propus și curcubeul dintr-o altă diversitate (de care, în ignoranța lor, par să fi uitat, noroc cu Paltonaș!) sub care caută să-și pună laolaltă ambițiile și să-și găsească numitorul comun, cei cinci actori, foarte talentați și foarte bine antrenați, înarmați cu superficial, prejudecăți și truisme, se întrec unul pe altul pentru un loc central în imagologia acestui narativ cu mize mici și potențial mare (care nu i-a uitat pe niciunul, bucurându-se de partituri generoase ce-i pune în valoare pe fiecare; foarte bine s-a îngrijit regizorul Alin Uberti de izbucnirile de ego, frumos decupate în monologuri), ocupat abil de cei doi lideri, ambii informali (Bogdan Iancu și Vlad Pânzaru) întâlniți la mijloc dinspre un capăt și la celălalt al autorității revendicate (activ-afectiv-participativă și contemplativ-rațional-câștigătoare).
Pentru că, da, nimic nu e mai spectaculos pentru lumea lor decât dezbaterea aprinsă, cvasisavantă, pe o lipsă de conținut, intenționat sărac ideologic prin redundanțe de toate felurile, încropeli adolescentine în căutarea identității la vârsta imaturității emoționale, intelectuale, lingvistice și politice din care s-a hrănit și s-a dezvoltat deștept primul spectacol din cadrul „Incipient”, platforma de teatru emergent.
It’s their „Party” and they cry if they want to!… Și dacă nu vor, râd. Și râd. Și iar râd.
Și râd doar ca să nu se certe. Dar se ceartă. Numai ca să se împace. Și asta doar ca să se certe din nou…
Cum îi șade bine oricărei adunări contemporane 5+1. 5 ca să se poată vota fără probleme. Să poată exista majoritate. +1 ca să ni se arate că se poate și altfel, științific. Doar că nu se vrea…
Este “PARTY” un spectacol-oglindă al societății noastre?
Da! Da la toate capitolele. Go & see!
„PARTY” de Tom Basden
unteatru, producție „Incipient”, platforma de teatru emergent.
Regia: Alin Uberti
Traducere: Răzvan Mîndruță
Scenografie: Cosmin Stancu
Distribuție:
Geo: Bogdan Iancu
Dănuț: Vlad Pânzaru
Mela: Alexandra Oiște
Ionuț: Tiberius Zavelea
Daria: Kiki Simion
Andrei (Paltonaș): Luca Rădulescu
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment