Patru linii în creion. Sau în cretă. Intersectându-se trist, cât pot de aproape una de alta, în jurul siluetei unei femei prinsă fără șansă înăuntru, în celula îngustă care-și așterne din câteva mișcări și gratiile coliviei, proaspăt desenată pe coala albă ori pe tabla neagră a uneia și aceleiași istorii triste, ce așteaptă uimită, mută și surdă, să-și primească dreptul la scrijelire în marea istorie a lumii, strângând-o până la sugrumare. Cuvânt după cuvânt repetate fără încetare în gând într-un dialog cu Dumnezeul dinăuntru, epuizate încă înainte de a fi rostite sau așternute, strânse în gâtlej printre lacrimile demne păstrate nevărsate, așezate discret sub cearcăne în alb și în negru într-o partidă de șah în care parcă refuză să se audă unul pe altul, urmând a spune cum pot mai bine povestea unei fetițe-marionetă. Care crește încet, mișcând cu mult curaj sfoară după sfoară din dispozitivul de comandă al marelui păpușar, cu speranța eliberării, descătușând în cărbune și în praf de cretă, linie după linie, gânduri, amintiri și gesturi dintre cele mai intime, limitate și descompuse în desene ce se tot strâng dezordonat într-un trist album de schițe scenografice ale spectacolului unei vieți. Ocrotite ani de zile în spatele pleoapelor care s-au străduit să le țină la adăpost de furia oricărei radiere ori burete ce le-ar fi putut amenința într-o clipită cu ștergerea, răsfirate acum în paginile unei fascinante cărți ilustrate.
Marea carte a singurătății.
Cea mai îngrozitoare aritmetică în care se pot strânge cu milioanele secunde, minute, ore, zile, luni și chiar ani întregi din cea mai umilă izolare. Încercat de un Dumnezeu care știe, ca un dar dintr-o incredibilă șansă la mântuire. Așa mi s-a arătat în fața ochilor minții și sufletului cea mai nouă premieră a Naționalului bucureștean. În Sala Atelier, unde m-am întâlnit în semiîntuneric cu umbra unei femei ce aștepta cuminte să-și facă ascultată povestea, înconjurată de stative cu zeci de microfoane, augmentate în umbră ca niște siluete ale unei uriașe orchestre cu instrumente de percuție în așteptarea ciocnirii, lovirilor și izbiturilor ce o vor însoți răbdătoare urmând să-i smulgă sunetele la vorbitor preț de o oră și ceva.
De doar atât e uneori nevoie pentru a surprinde povestea unei vieți. Sau așa arată emoția unei întâlniri cutremurătoare. A actriței (acum și regizor) Oana Pellea, într-un one-woman-show, cu cea mai importantă felie din viața artistei Lena Constante, condamnată fără a se dovedi vinovată la doisprezece ani de închisoare (cu „grupul Pătrășcanu”), dintre care opt i-a petrecut în izolare. În condiții pe care greu ți le poți imagina că ar putea servi vreodată supraviețuirii.
Un monolog cât un spectacol dintr-un spectacol cât o viață. Al unei femei incredibil de puternică, închisă la doar 40 de ani și privată de libertate mai bine de un deceniu, înfruntând cu demnitate condamnarea în urma unor acuzații neformulate ce vor fi dovedite în cele din urmă și nefondate, strânse ca într-un corset în trupul ce încă mai poartă amintirea durerilor lor. Pe care Oana Pellea l-a tras afară din paginile așternute de Lena Constante după acești incredibili ani de singurătate și i-a oferit o întrupare tulburătoare într-un confesional teatral ce te lasă cu răsuflarea tăiată.
O matematică a suferinței articulată solid într-o expresie reținută, extrem de bogată prin concentrarea pe discurs, pe rostirea demnă și tremurată, pe gestul deloc amplu pe care-I surprinde trupul chircit ce ține bucățile sufletului schingiut laolaltă, concis între mișcările revelate mereu de degetele în continuă fremătare (excelent susținut desenul memorialistic prin gestica mâinilor, care-i îmbracă abil emoționalul fiecărei scene) și împlinit în privirea vie, atent iscoditoare prin cele mai groaznice amintiri ce nu pot fi șterse de pe retina încă uluită. Cătând să evadeze de acolo în fiecare secundă petrecută după lacrimile ținute numai ele știu cum în colțul pleoapei, să nu carecumva să șteargă din greșeală desenele rupte și ascunse acolo întru păstrare în puținele ore de somn ce i-au dat curajul să meargă mai departe, parcă anume să ajungă azi în fața noastră spre a ne spune povestea unei greșeli a istoriei. Cu speranța că nu o vom repeta vreodată.
O mișcare aparent puțină prin care se obține o alergare fără oprire cu genunchii la piept (excelent susținută vizual de scenograful Vladimir Turturica, în complicitate cu Ștefan Dumitra care asigură light design-ul)printre sforile trase de marele păpușar, ridicate abil din contururi și umbre, care ilustrează răbdătoare, cu fiecare patru câte patru linii în creion sau în cretă, patrulaterul unei celule de izolare pentru fiecare pagină și tablou teatral pe care Oana Pellea l-a imaginat acestei mari cărți a singurătății. Pe care refuz să o răsfoiesc cu voce tare pentru că se cere citită neapărat, din scoarță-n scoarță, de fiecare spectator. În Sala Atelier a Naționalului.
P.S.
Lena Constante s-a născut pe 18 iunie 1909 într-o familie din București. Fiică a unui intelectual aromân, refugiat din Macedonia, gazetar, poliglot, căruia i-a moștenit talentul pentru învățarea limbilor (ca și tatăl ei, Constantin Constante, vorbea nouă limbi), Lena Constante a studiat la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, Facultatea de Arte Aplicate, la clasa profesorului Dimitrie Gusti, perioadă în care s-a apropiat de viitorul ei soţ, folcloristul și muzicologul Harry Brauner. Binecunoscută pentru lucrările sale originale, tapiserii și covoare cu modele stilizate românești și icoane pe sticlă, artista a avut și o importantă activitate folcloristică. A fondat Teatrul „Ţăndărică” împreună cu Elena Pătrăşcanu, soţia ministrului de justiţie de la acea vreme, Lucreţiu Pătrăşcanu, unde va și lucra ca scenograf. Perioada ianuarie 1950 – iulie 1962 i-a fost smulsă din viață și trimisă în paginile cutremurătoare ale unor cărți (editura Humanitas a reeditat cu prilejul premierei Naționalului cele două volume, „Evadarea tăcută” și „Evadarea imposibilă”, disponibile pentru publicul prezent în preajma sălii de spectacol). Deşi membră a Uniunii Artiştilor Plastici, ea nu și-a putut expune lucrările din motive politice. Pe 2 noiembrie 2005 a părăsit pentru totdeauna această lume.
„Evadarea tăcută” de Lena Constante Dramatizare: Oana Pellea
Teatrul Național „I. L. Caragiale” București, Sala Atelier
Regie: Oana Pellea
Scenografie: Vladimir Turturica
Light design: Ștefan Dumitra
Regia tehnică: Andi Tuinea
Data premierei: 18 noiembrie 2023
Durata: 1 h 15 min, fără pauză
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment