Linii de beton alergând bezmetic să găsească o ieșire din cadru. Izbindu-se violent de alte linii de beton care au încercat poate și ele, bântuindu-ne împreună fundalul cu eșecurile lor. De undeva din spatele scenei. Sau doar din dedesubturile ei, pline de moloz și de resturi narative ale unui urban dispărut ori ale unuia niciodată construit.
Odată, nu demult, a fost pe-aici un deal. Un tramvai. Un stadion. O școală. O biserică. Străzi cu case pline de oameni care se nășteau, creșteau, iubeau, se plimbau prin oraș și plecau. Apoi au venit buldozerele și au pus capăt poveștilor din verbele lor, închise fără șansă într-un bloc uriaș visat într-o noapte de un căpcăun.
Nu, nu un personaj supranatural cu „cap de câine” din etimologia unor lingviști, ci un personaj sută la sută natural, un cizmar greu de învins cu suflet de câine care a furat într-o zi inima orașului din cartierul cu nume de planetă de pe Dealul Spirii (ascunzând-o sub carâmbul cizmei cu care i-a strivit sternul, pe care nimeni n-a avut curaj să o mai caute ori să pună pe ea vreo recompensă) și care, precum în legendele din mitologia românească, a visat propriul său teren, unul foarte întunecat, fără flori sau orice fel de forme de viață, populat de ființe macabre ce nu ezită să atace orice trecător!… Chiar și din amintiri…
Ne câștigăm și noi orașul care cum putem. Îl împrumutăm, îl siluim, îl mușcăm, îi mestecăm dumicații, îl scuipăm, îl umplem de gunoi, ne facem treaba cu el. Apoi îl străbatem dintr-un capăt în altul prin zonele lui mai luminoase, îl fotografiem, îl punem în mișcare, ne facem un selfie, îl postăm, îl pictăm, îl filmăm, îl cântăm, îi scriem și chiar îl punem în scenă, îi construim la periferie cartiere rezidențiale în care trăim fericiți ocolind cu grijă, după obișnuință, partea lui amputată și ucisă fără să ne mai oprim și să ne mai punem întrebări. Până-ntr-o zi, când ne împiedicăm ca din întâmplare de ea, prinși fără drept de apel între zidurile celui mai costisitor, lipsit de succes și rușinos proiect de arhitectură din câte au fost făcute vreodată pe acestă planetă numită Pământ. Pe care a locuit și Uranus. În fața căruia nu doar eroii precum cei din folclorul românesc din jurul căpcăunului au eșuat lamentabil, ci eroii tuturor timpurilor care l-au populat de atunci încoace, condamnați să moștenească o rușinoasă Casă a Poporului, oglinda în care nu suntem în stare să ne privim și pe care nu știm cum s-o spargem, de frică să nu aducă după sine serii de câte șapte ani de ghinion.
Suntem în partea ei cea mai fericită. Mai puțin de o sută de metri pătrați de terasă din cele câteva sute de metri care conservă, fără să vrea, și partea cea mai tristă din memoria culturală a unui spațiu de 330 000 m2 (Muzeul Național de Artă Contemporană), arhivând activ (și de data asta chiar vrea și se mai și pricepe!) un prezent față de care poate nu am luat încă suficientă distanță pentru a reflecta asupra lui, dar pe care e musai să-l construim din tot ce se poate spre a da viitorului șansa de a înțelege. Și a ne îngădui.
Colocatari. Sau „Câini vs. Uranus”.
Noi, care în anul 2000 nu am mai fost copii. Și ei, care s-au născut atunci, la începutul unui nou mileniu. În același oraș cu inima smulsă, cu aceeași grea moștenire, cu aceeași traumă. Țară mică și capitală pe potrivă. Câteva blocuri. Sau doar unul mai mare, acum teatral, pe care ni-l dăruiește o echipă minunată de tineri născuți cu toții în și în preajma anului 2000 (dramaturgul Alexandru Ivănoiu, regizorul Alin Uberti și excelenții actori Bogdan Iancu, Vlad Pânzaru, Tiberius Nicolae Zavelea și Maria Moroșan) din binecunoscutul cântec al cravatelor noastre roșii cu tricolor. Restabilind azi ordinea importanței unor evenimente din imaginarul colectiv într-un inteligent discurs dramatic, fragmentat deștept, fără atunci și acum, fără acolo și aici, fără noi și voi. Un teatral-șoc despre Noi și Ei, oricare vom fi (fost) aceia, aproape firesc pentru istoria asta suspendată, la figurat și la propriu, a unei realități cutremurătoare care a făcut posibilă mutarea pe șine a lui Dumnezeu, cocoțat pe turla unei biserici cu fundația retezată care nu s-a lăsat demolată. Sau doar a unor nostalgii după orașul fără putere, încăput odată pe mâna unui căpcăun, ce se arată încă speriat în betoanele din zare, căruia o mână de tineri artiști cocoțați pe terasa M.N.A.C. încearcă acum să-i redea demnitatea, rememorând, punctând, actualizând, metamorfozând, coafând discursul ca să fie politically correct și mai ales să fie digerabil pentru toată lumea, rostind, ridicând tonul și chiar urlând, în special pentru noile generații, pe placul contemporanului cu care scriem azi istoria pentru un mâine care o va cerceta mirat și care, sperăm cu toții, ar putea avea și surprize plăcute. Atrăgându-ne atenția că suntem înăuntru. Și că numai de noi depinde.
Un spectacol în aer liber și rece de aproape iarnă, musai de simțit pe pielea fiecăruia încă dinainte de a începe ca să-i fie pricepute dedesubturile, la un mic tur ghidat prin fostul cartier Uranus (recomand cu toată căldura cele care vi se propun în program la achiziționarea biletului de teatru) în compania unui ghid cald și priceput, arhitecta Dorothee Hasnaș, specialistă în probleme de patrimoniu și cultură urbană, implicată într-un proiect mai amplu dedicat memoriei acestor locuri prin care chiar a copilărit („Uranus acum”, un pas către o reconstituire simbolică și analitică a unui realități urbane eliminate, organizat de Zeppelin, Ideilagram și Ordinul Arhitecţilor din România, Filiala Bucureşti, care-și propune promovarea unei dezvoltări urbane actuale mai echilibrate și mai responsabile).
Un spectacol la care, odată ajuns și gata preparat de arhitecta Dorothee Hasnaș, nu ai cum să nu urli. Pe dinăuntru. Mai întâi că ai vrea ca cineva să simtă tot ce simți acum. Să vadă. Să înțeleagă. Să pătrundă. Poate chiar prin ușa dramatică deschisă cu atâta curaj de textul lui Alexandru Ivănoiu blocului ăsta fatidic în care ne e dat să locuim cu toții, privind uluiți prin ferestrele deschise larg acestui dramatic de regizorul Alin Uberti către tot teatralul de afară dar și dinăuntrul nostru, întrebându-ne șugubăț printre semințele scuipate (în pumn, vă rog!) în fața blocului tot felul de lucruri la care suntem invitați să găsim un răspuns în noi înșine. Asta după ce Bogdan Iancu, Vlad Pânzaru, Tiberius Nicolae Zavelea și Maria Moroșan s-au întrecut în a ne formula întrebările rostite au ba prin performanțe actoricești demne de trecut la avizierul blocului, după ce au fost mai înainte multiplicate și împrăștiate anume să fie afișate în fiecare scară a lui.
Personaje mai vechi și mai noi, amestecate printre amintiri și dărâmături cu probleme de care s-a tot izbit orașul și țara noastră, dotați cu speranțe de ieri și de azi, populând cu talent un locativ care parcă a uitat să-i mai nască, damnați împreună la avort simbolic cu poveștile lor de viață cu tot, supuși înainte pe masa de operație a istoriei la o intervenție dură pe cord deschis, cu bisturiul și buldozerul ce le vor amenința organele vitale și le vor măcelări bine măruntaiele, cusuți apoi împreună și trecându-li-se anume sub tăcere taina rănii, rămasă pe sub derma groasă pe care anii de indiferență o vor îngroșa și pe obrazul amintirii lor, poate chiar și pe cel întors din respect pentru educația căpătată ori doar din lipsă de chef de reacție la vreo palmă proaspăt primită. Vieți intersectându-se cu tristețe (scena demolării), cu multă imaginație (excelentă scena în care băieții-câini din titlul-metaforă strălucesc coregrafic, îmbrăcând abil discursul dramatic sub amenințarea camerei de filmat a necruțătoarei lor partenere de scenă), cu autentic, energie și foarte mult umor (scena intimă între șase barbați (!), cea mai elaborată și care-i pune cel mai bine în valoare pe Bogdan Iancu, Vlad Pânzaru și Tiberius Nicolae Zavelea, în care au ocazia să-și demonstreze fiecare minunatele abilități cu care i-a înzestrat natura și pe care le-au dezvoltat excelent lucrând împreună, într-un minunat parteneriat scenic – deja îi identific și ca grup –, trecând cu ușurință dintr-un personaj în altul și reușind o radiografie punctuală și pertinentă a diversității în soarta unui bloc, cu vechi și cu nou cu tot), neuitând nicio clipă de autoironie, impregnând spectacolul cu importante doze de adevăr lăuntric, formulate încă din discursul dramatic ca veritabile declarații despre condiția actorului/artistului în România (Bogdan Iancu în varianta cea mai comic-delicioasă, Vlad Pânzaru în cea mai robust-asumată și Tiberiu Zavelea în cea mai apăsat-revoltată – don’t worry, mai sunt roluri de flori (!), dar nu pentru asta te/vă iubim!), pierdute împreună cu toate problemele noastre în marea de probleme cu care se confruntă social-politicul autohton, inventariat cu răbdare în cele din urmă de Maria Moroșan, completându-se unul pe altul dar și ajutându-ne cu toții să ne plasăm înăuntru, participând în cele din urmă cu toată ființa noastră la strigătul lansat către Uranus, către Pământ, către Univers, cine știe, poate ne-or auzi într-o zi și vecinii din alte blocuri, ale căror administrații sunt prea ocupate acum și ele cu alte războaie și distrugeri…
Nu mai am aer!!!
De pe terasa M.N.A.C., un urlet de revoltă se revarsă cu ecou peste după-amiaza căzută cu zgomot peste bucata de oraș în care parcă nu e mai nimeni în afară de noi. Pentru că la ora asta, ca la aproape orice altă oră din orice altă zi, în felia asta de urbe blocată de o uriașă rușine se ciocnesc ca din greșeală doar cei câțiva iubitori de frumos care se încumetă să treacă porțile muzeului. Dintre ei, unii au îndrăznit chiar să urce pe terasa de pe acoperiș pentru a urmări un spectacol de teatru, iar cei mai norocoși s-au plimbat înainte pe străzi și prin locuri care nu mai există, șterse de ceva vreme de pe hartă și încetul cu încetul și din amintiri, amenințate cu dispariția dar și cu uitarea în care ne vom pierde în cele din urmă cu toții sub buldozerele istoriei, maidanezi fără șanse dintr-un program sofisticat de eutanasiere, nu înainte de a stârpi toată suflarea care ne-a mai rămas prin preajmă în căutare de hrană!…
Hai să nu mai dăm mână cu cot și împreună la gioale în hora asta a neunirii!…
Greu, știu, nu ne-am născut în locul potrivit!…
„Câini vs. Uranus” de Alexandru Ivănoiu
Muzeul Național de Artă Contemporană
Regia: Alin Uberti
Distribuție:
Bogdan Iancu
Vlad Pânzaru
Tiberius Nicolae Zavelea
Maria Moroșan
(Și un pic de Luca Rădulescu. Și Dorothee Hasnaș.)
Credit foto: Matei Bumbuț, Andrei Bîrsan („Uranus acum”), Luciana Antofi
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment