Fascinația. Unei idei, unui sentiment, unui comportament. Altfel.
Nimeni nu e învățat ce anume este normalul și de unde începe de fapt devianța. Și cel mai adesea nu suntem în stare să identificăm momentul în care se declanșează un altfel de normal, de obicei tăinuit, adesea nemanifestat și definit astfel abia după lungi observații, investigații și cercetări prin sine și prin preajmă, care îl va așeza în fiecare drept abatere de la normă. Cel mai adesea morală. Ceea ce-i va asigura, pe lângă frustrarea și vinovăția ce-l însoțesc după (auto)mărturisire, și o carieră artistică pe potrivă, țesând firesc vraja irezistibilului din care este alcătuită frumusețea, pe care orice lucru interzis și ieșit din comun îl exercită asupra artiștilor.
Este și cazul de față. O piesă inspirată după romanul „Venus înveșmântată în blănuri” a celui considerat a fi părintele masochismului (cuvântul, folosit pentru prima dată de psihiatrul austriac Krafft-Ebing, a descris la început simptomul unei patologii sexuale psihiatrice, inspirată din romanele scriitorului Sacher-Masoch, ai cărui eroi acceptă cu plăcere persecuții, umilințe și bătăi la care i-au supus partenerele lor sexuale), „Venus in fur” este o dramatizare fericită a lui David Ives, care reușește să exploateze aproape cu gingășie o fascinație bolnavă și totuși atât de curată, marcată de emoție adâncă și de pasiune tulburătoare ce se pot transforma cu succes într-un captivant joc teatral.
Ca și piesa lui David Ives, spectacolul montat de Elena Morar la unteatru exploatează fără să oripileze doar straturile mai de la suprafață ale emoționalului puternic pe care-l presupune un astfel de subiect, scăpând din vreme-n vreme dinadins și foarte calculat tăișul cuțitului cu care feliază preparatul dramatic principal către baza în care a fost pus mai întâi la dospit și apoi la copt, spre a fi servit pe tava teatralului la care ai fost invitat cu toate aromele care s-au lăsat la fund și fără de care nu i-ai putea simți cu adevărat savoarea. Și cu care cei doi actori inspirat aleși să le scoată la suprafață, Silva Helena Schmidt și Richard Bovnoczki, îmbracă răbdători feliile tăiate, scotocind diferit (cum o impun personajele) prin interioarele lor după resursele potrivite pentru a asigura deopotrivă mister și plauzibil.
Într-o clipă devenim ceea ce suntem. Nu e doar un deziderat al acestui dramatic, dar este și cheia în care regizoarea a tălmăcit coerent povestea. Așa arată încă de la început o situație aparent lipsită de verosimil, transformată din inextricabil (!) în firesc din doar câteva fraze dramatice cu care te mută priceput în real protagoniștii, lăsând loc destul interpretărilor logice pentru a se putea asigura suspansul, anticipând role-playing-ul care urmează și definind clar pozițiile de putere în care se vor așeza cei doi în scenă și în narativ pentru a se juca mai apoi dibaci cu ele.
Primit în sală de regizorul-dramaturg Thomas Novachek, care se învârte ca un leu în cușcă pe scena teatrului într-o seară ploioasă, nemulțumit de rezultatele casting-ului pe care l-a organizat pentru personajul principal, Vanda von Dunayev, în vederea montării unei dramatizări după romanul din 1870 „Venus înveșmântată în blănuri” de Sacher Masoch, surprins într-o convorbire telefonică, revoltat de felul în care s-au prezentat la audiție cele douăzeci și cinci de actrițe pe care le-a văzut pe parcursul zilei, ești repede asaltat de actrița Wanda Jordan care a întârziat la probă și care dă buzna în sală, dărâmându-i și ultimele clipe de liniște ce par să-i fi rămas pentru cină după o zi grea și agitată de lucru.
Vulgară, necioplită și zgomotoasă, această Vanda cu W care marchează scurt la toate capitolele indezirabilului artistic/comportamental asumat de regizor prin apariția ei inopinată, pe care el nu are de gând inițial să o tolereze încercând, destul de timid, să se eschiveze și să o alunge, reușește să se înfigă pertinent în spațiul lui intim, pe care-l invadează, îl domină și îl supune într-un moment de neatenție în care, nu se știe exact cum, devine Vanda. Cu V. O clipă în care devenim ceea ce suntem…
Atras de forța cu care și-a smuls dreptul la audiție, silindu-l să-i accepte demonstrația și chiar să-i dea replicile din rolul lui Severin von Kushemski, Thomas Novachek devine captiv în narativul în care se aruncă împreună cu această actriță obraznică, prinși fără voie într-o aventură dramatică și teatrală în care vor negocia la sânge relațiile de putere, dezvelind, strat după strat, multele dedesubturi ale personalităților lor complexe și puternice. Traversând fiecare parcursul invers (dinspre personaj spre individ) al confortului emoțional și profesional ce par să li se potrivească cel mai bine, Silva Helena Schmidt și Richard Bovnoczki sunt forțați (imediat după prezentarea caracterelor lor) să o ia de-a-ndăratelea, de la situația cea mai incomodă în care sunt provocați să performeze inițial, incitant, energic, pe alocuri agresiv, către familiar, prielnic și accesibil, în situații care se vor împlini fascinant în aceeași cheie a disconfortului, de data asta asumat, după cortina grijulie a teatrului în teatru ce se străduiește și reușește să le acopere vulnerabilitățile, dezvelindu-le cu grijă spectacularul.
Este un spectacol al emoțiilor interioare puternice, al introspecțiilor la vedere ciocnite ca din greșeală în centrifuga unor jumătăți de destăinuiri care-și caută jumătatea pierdută prin confesional pentru a-și justifica fiecare întregul, construit deștept pe nevoi și frici din ambele tabere, confruntate la nivel uman, sexual, profesional și literar, într-un melanj interesant de demonstrații sado-masochiste ce vizează toate planurile și care se construiesc cu umor, cu ironie, cu sarcasm, cu senzualitate, cu sensibilitate și forță, azvârlindu-te mereu dintr-o extremă în alta.
Cu multe întreruperi de ritm și schimbări bruște de registru ce le permit fiecăruia dintre actori să apese tot felul de butoane pe care le dețin și le folosesc foarte bine până când își acordează verosimilul narativ și adevărul scenic, transformându-se solid și împletind fascinant realitățile lor foarte diferite până când ele se contopesc într-o poveste din care pare să fi scăpat brusc amândoi (de) pe aceeași pagină când regizoarea a răsfoit ca într-o doară scenariul dramatic.
Mirați fiecare de celălalt și de sine însuși, schimbând încontinuu unul cu altul suferințele și sensibilitățile de gen, lipsiți de apărare și perfect ascunși după propriile scuturi, departe de romantism în accepțiunea clasică a cuvântului și scutiți astfel de orice plictiseală, așa cum ar putea fi ea înțeleasă de contemporan, Richard Bovnoczki și Silva Helena Schmidt sunt autori ai unei duble schimbări în raportul de putere dintre sexe, reușind să impună un altfel de romantism, cu dus și întors, transformând împreună pasiunea, voluptatea, pornirile perverse, abstinența, jenele, reprimările și reținerile erotice de toate felurile în veritabile arme de seducție pentru ambele sexe, navigând cu pricepere printre epoci și situații, alternând cu iscusință registrele ce permit ansamblul scenelor suprapuse din cele trei rame prin care privim către același tablou, sacru/profan, atârnat pe pereții unor realități diferite (teatral-dramatic-literar-temporal).
Toate într-un spațiu destul de gol, specific unei săli de repetiții, căruia Ileana Zirra i-a fixat reperele spre a fi recunoscut, lăsând să strălucească în el performanțele celor doi actori, prinse într-un labirint imaginar simplu ce-și impune prezența spre a le facilita căutările, descompunând fictiv scena în mai multe spații de joc, în funcție de nevoi, îmbrăcate de costumele Ioanei Noir și atent luminate de Dragoș Mărgineanu cât să le evidențieze momentele importante și să le asorteze narativului, fără să incomodeze nevoile de mișcare cu care au fost învestite de Elena Morar, pentru a asigura adecvat trecerile din real în imaginar și invers.
Perfect stăpâni pe personajele ce le-au fost propuse, actorii își ghidează cu atenție prin acest spațiu limbajul, exagerările intenționate și intensitatea trăirilor pentru a se așeza confortabil în ritmul acțiunilor ce se succed cu repeziciune, mai ales în prima și ultima parte a spectacolului, care le vor modela relația în scenă, atent construită cărămidă cu cărămidă, făcând aproape nesimțite granițele pe care le traversăm împreună cu ei în construirea zidurilor cetății toleranță/intoleranță, pe care le sar cu ușurință, susceptibili deopotrivă de eroic, senzual, compasiv, empatic, abuziv, repulsiv și abominabil, escaladate pe rând și toate odată în doze atent potrivite pentru a nu li se pierde nicio aromă. Silvia Helena Schmidt îmblânzește cu mare asumare stridențele personajului inițial, facil, jargonaut, impertinent și superficial, azvârlit de pe strada cotidianului grăbit al multiplelor concurențe, expediat dintr-un colocvial de cartier direct pe scena unei prețiozități atent flexionată dintr-o epocă victoriană pe care urcă în chip de stăpână, nobilă, rigidă, lucidă şi puternică, în timp ce colegul ei de scenă, inconfundabilul Richard Bovnoczki, parcurge un traseu invers al controlului, transformându-se din regizorul-dramaturg dur, pretențios, zeflemitor, stăpân pe sine și pe arta lui, într-un sclav emasculat și neputincios al plăcerilor unei femei care-l domină și îl îngenunchiază, un artist scopit de o artistă pentru care e în stare să facă absolut orice doar de amorul artei. Sau de arta amorului…
Căutând să nu trăiască nici în mintea lor și nici pe cruce, năzuind să locuiască într-o poveste cu divan și răsfățuri de atingeri dintre cele mai plăcute, evadând conștient din locativul oamenilor zilelor noastre care nu sunt niciodată fericiți și nu oferă niciodată fericire. Indiscreți și îndrăzneți deopotrivă, explicabili și inextricabili, amândoi rezultat al unor abuzuri care s-au exercitat de-a lungul timpului în viața lor personală și profesională, fini cunoscători ai umilințelor la care pot fi supuși artiștii (din ambele capete ale excesului și exagerărilor), legați cu pricepere într-un superb joc al minții, periculos, savuros și excitant, în care senzualitatea este obiectul muncii, prinsă pe șleau și cu mirată discreție atât la reverul costumelor și harnașamentelor ce-i vor transforma și le vor amenința/amplifica pozițiile de putere, cât și în fișa postului dramaturgului și regizorului, damnat să terorizeze actori, ori cea a actrițelor care, potrivit acelorași mituri contemporane dovedite în epoca #metoo (fenomen ajuns mai târzior în peisajul cultural și educațional-vocațional românesc), ar fi dispuse la orice umilință ca să primească un rol, cât de mic, pe marea scenă a lumii.
O bacantă dansându-i lui Bachus dintr-o căutare continuă prin istorie și prin artă a unei femei ca ea după un bărbat ca el. Nimic mai senzual decât durerea. Nimic mai excitant decât umilirea într-o formă de fetișism/consimțământ artistic în care abuzul este răstălmăcit simbolic cu nuiaua de mesteacăn și acoperit grijuliu cu blană tătărească de samur din Kazahstan. Și dat de gol de reproducerea unui gest de masturbare renascentistă dintr-un celebru Tițian.
Atunci cel Atotputernic îl pedepsi și-l dădu pe mâna femeii!…
„Venus in fur” („Venus în blănuri”) de David Ives
unteatru
Regia: Elena Morar
Scenografia: Ileana Zirra
Costume: Ioana Noir
Light design: Dragoș Mărgineanu
DISTRIBUȚIA:
Wanda Jordan: Silva Helena Schmidt
Thomas Novachek: Richard Bovnoczki
Durata: 1h 30min
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment