Dragă străinule!
Cel ce-ai visat poate odată cu mine aceleași vise, cel ce-ai dansat poate odată cu mine pe aceeași muzică, cel ce-ai pictat poate odată cu mine în aceleași culori, cel ce-ai scris poate odată cu mine aceeași poveste. Sau măcar ai lăcrimat vreodată, fără să știi, împreună cu mine, ascultând-o.
Așează-te puțin în fotoliu și spune-mi dacă-i recunoști rândurile. Nu va fi ușor, dar le vei putea citi în rănile din sufletul și de pe trupul meu, pe care le-am ascuns până acum cum am putut mai bine.
Hai să ne privim cicatrice în cicatrice! Hai să le scoatem împreună la lumină!
Este strigătul exasperat al unei generații transplanetare, victimă a lipsei de responsabilitate la toate nivelurile societății, ce-și caută cu disperare vindecarea, ale cărei probleme nu mai au astăzi niciun fel de graniță ori de barieră. De culoare, de origine, de limbă, de spațiu, de educație, de statut, de gen. Fete și băieți înfricoșați împreună de întuneric, de singurătate, de lumină și de dragoste deopotrivă, căutând spasmodic după locul lor în curcubeu, după culoarea și nuanțele în care se simt cel mai bine odată ce-au depășit toate traumele alb-negru la care i-au condamnat generațiile dinaintea lor. Și care încă-i mai țin pe mulți captivi în constrângeri și șabloane ce încă ne mai amenință tuturor pacea și strălucirea, transformate zilnic în intoleranțe, discriminări, ură, violență și crime, ce ar putea fi lesne evitate din ziua în care vom învăța să ne acceptăm și să ne iubim pe noi și pe alții așa cum suntem.
Exerciții de imaginație și de viață repetate până la epuizare într-un laborator de actorie, în care gândurile, instinctele și sentimentele se supun cuminți la o continuă ajustare. Până se potrivesc perfect în afectivul fiecăruia, de unde storc precis esența și o transformă în cele mai puternice emoții unificatoare. Așa arată „Corespondențe”, spectacolul montat de Eugen Jebeleanu la Teatrul Metropolis. Un spectacol – întâlnire de lucru într-un puzzle teatral de povești dramatice marca Yann Verburgh între 14 studenți actori de la UNATC (Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București) și 14 studenți actori de la ESAD (Ecole Supérieure d’Art Dramatique de Paris) care dinamitează barierele lingvistice și culturale într-o sărbătoare a descoperirii de sine, atacând temele de azi ale unei generații care pare să se trezească. Și să se facă auzită.
Puncte vii de graniță și de întâlnire amușinând fixarea în repere pe harta unei realități umane și artistice noi, pe care suntem prinși cu toții în acest mileniu al tălmăcirilor și răstălmăcirilor, încercând să găsim corespondențe, să desenăm trasee și popasuri în care să ne recuperăm umanul prin recognoscibil, înțelegere, asumare și așezare într-o geografie reală a lui împreună.
Inițial o însăilare destul de aglomerată de dialoguri interesante în cele două limbi între două culturi, o serie densă de conversații interdisciplinare româno-franceze cu replici intercalate fluent în încrucișările actorilor români și francezi distribuiți alternativ în aceleași roluri păstrate și azi în spectacol, într-o interesantă celebrare lingvistică a noului tip de comunicare a planetei, mult în afara cuvintelor, propunerea regizorală (fascinantă și ea la o primă vedere, dar destul de lungă și nu tocmai ușor de urmărit în condițiile în care se operează cu foarte mult text) în formula care a văzut pentru prima dată luminile rampei la București și la Paris (cu echipa completă după câteva luni de lucru direct și prin corespondență, din care s-au desprins mai apoi două spectacole de sine stătătoare, jucate în cele două țări cu actorii autohtoni) cunoaște în varianta finală simplificată și scurtată (în care au fost păstrate câteva proiecții, inteligent inserate, ale întâlnirilor actorilor cu colegii lor francezi, pentru a susține demersul bilingv ce fixează tema corespondențelor, dar și universalitatea subiectelor abordate) o importantă creștere a emoționalului, punând în valoare demersul inițial al lui Eugen Jebeleanu care a făcut posibile corespondențele prin întâlnirile transformatoare între două culturi, dar concentrându-și atenția pe narativul ce se construiește inteligent dramatic și rotund teatral sub ochii noștri într-un spectacol solid despre diversitate care invită la înțelegere, asumare și responsabilitate.
Ceea ce se poate vedea acum pe scena Sălii Mari a Teatrului Metropolis este un manifest de forță, plin de energie și emoție, prin care demonstrează cu vârf și îndesat că avem fiecare locul nostru sub soare. Diferit și de altă culoare. Decât cel al Aproapelui nostru, de care suntem indestructibil legați prin lumină.
Atâtea identități câte scaune le așteaptă colorat și diferit găzduirea (smart & simple by Velica Panduru), prelungite și în costumele casual, viu colorate, într-o provocare la (auto)prezentare prin dialog dramatic pe tema diversității și toleranțelor de toate felurile, așezate cuminți la masa dezbaterilor cele mai intime. Excelentă ideea păstrării unei scenografii minimaliste, în care vedete sunt scaunele, locurile rezervate fiecăruia pentru prezența sau chiar absența! în/din univers, scaune așezate colorat la taifas, scoase la ocupat în sălile de așteptare a rolului cel mai potrivit în lume, scaune-martor la filmările alb-negru ce surprind emoțiile din lucrul și corespondența actorilor români și francezi, strecurate discret sub străduințele candide ale instrumentiștilor unei orchestre imaginare ce ne însoțește fiecăruia singurătatea, răsturnate ori îndepărtate de la masa lungă a tratativelor după fiecare abandon și plecare, o masă lungă, la care încape toată lumea, ce servește la rândul ei metaforei lui împreună dar și vizualului teatral punctual, exploatată diferit în scenele cu enumerări, defilări, extracții, individualizări, replieri și alinieri de grup în căutare de consonanțe și alinare în intimitatea unui spațiu intim, sigur, domestic – covorul, pianul și mai ales luminile contribuie la fixarea lui ca un acasă-concept, indiferent de destinația pe care o primește temporar de la o scenă la alta, rămânând și un spațiu delimitat de învățare în atelierul de lucru – școală de teatru – în care sunt atinse delicat toate temele umanului în care ne scăldăm astăzi cu toții în căutare de îmbrățișare.
Și cărora regizorul Eugen Jebeleanu le-a oferit spații generoase de prezentare în scene individuale de măiestrie actoricească, intercalând abil diferite texte semnate de Yann Verburgh și mângâiate de acorduri muzicale asortate care le țin abil împreună, sub forma unor confesiuni dintre cele mai intime, materializate în monologuri robuste sub pretextul unor misive scrise de mână, corespondențe iscălite și transmise prin serviciile poștale tradiționale unor destinatari care le validează emoționalul, al unor convorbiri telefonice ce-și așează cuminți respirațiile și pauzele între cuvinte pentru a suda legătura unor suflete, al unor certuri între îndrăgostiți pierduți unul de celălalt ce-și caută separat emoția începutului, al disputelor între părinți și copii prea ocupați cu viața ca să mai aibă timp să-și joace fiecare rolul potrivit în narativul vieții lor de familie, dar mai ales al ciocnirilor întâmplătoare ale unor suflete străine ce pot marca oricând destinele oamenilor.
Nu oricum, pentru că ideea regizorală se bazează aproape exclusiv pe jocul actoricesc și pe distribuirea inteligentă a rolurilor unor actori foarte tineri, unul și unul, care creează pertinent caractere și tipologii recognoscibile, păstrând vie în scenă ideea laboratorului-live de idei teatrale (corijările permanente care vin dinspre grup pentru a asigura convenția și a valida teatrul ca atelier de creație continuă și ca formă de comunicare universală, prelungită prin filmările intercalate din repetițiile cu colegii lor francezi), cu toții în căutare neobosită de corespondențe în timp și în spațiu prin experiențele personale și exemplele tangibile ale proximității, asigurând verosimilul fiecărei situații sub forma unor destăinuiri mai mult decât plauzibile în limbaje pestrițe, adaptate contextelor, conectând foarte bine cu toate vârstele și cu toți spectatorii din sala de teatru până la scene interactive, cald intruzive, invitându-ne pe fiecare la identificarea locului potrivit.
Nici el un loc oarecare, ci unul în care să găsim fiecare suficient spațiu pentru tine, pentru mine și pentru noi, un loc în care să (ne) aparținem (excelent turul de forță al lui Bogdan Iancu pe tema apartenenței, ce vine să completeze dinamic și concluziv monologul despre desprinderea inevitabilă de tot ce ne este cunoscut și aruncarea în lumea asta mare și largă de care trebuie să ne apărăm singuri). Nu doar noi, ci noi împreună cu toate căutările prin colbul așternut peste emoțiile și traumele recognoscibile, peste amintirile de familie din care sar la înaintare părinții noștri, condamnați mereu la încasarea loviturilor în lupta dintre generații (bine subliniată ideea în dialog-monologul surd al personajului lui Vlad Pânzaru cu tatăl internat în azil care nu vrea să coopereze pentru completarea întrebărilor din chestionar, prins într-o revoltă tristă, surdă și mută despre abandon, ca și în monolog-dialogul imaginar al Sofiei unei excelente Maria Moroșan în căutarea tatălui pierdut, instigată cu toate variantele de portret în care s-ar putea întrupa părintele necunoscut, absent, aproape imaginar, cu care Sofia se ceartă în continuu, până la epuizare, pe aceeași idee a abandonului, privit astfel din ambele capete, dinspre abandonat și cel ce abandonează) dar și principalii vinovați în crearea și întreținerea traumelor noastre din copilărie, crescute mari la adăpostul fricilor și rușinilor induse, cu care adultul din noi trebuie să învețe să se descurce (excelent Tiberius Zavelea în ambele monologuri pe această temă, unul din perspectiva copilului neglijat de părinții depășiți de probleme, găsit vinovat de crimă, celălalt din perspectiva adultului neglijat devenit la rândul său părinte, pe cale să-și transmită mai departe fricile ținute sub tăcere și crescute mari la umbra sacrificiului personal pe altarul nevoilor celorlalți). Regăsindu-ne vinovați cu toții în rândul călăilor și al victimelor deopotrivă, participând zi de zi la carnagiu prin consimțământul pasiv, închizând ochii, ascunzându-ne și ținându-ne în umbră identitatea (intense scenele confesiunilor tulburătoare despre nevoile de tăinuire a orientării sexuale ca scut de apărare față de disprețul și furia majorității, care-i are în prim plan pe Georgiana Herciu, Robert Onofrei și Tibi Zavelea, pricepuți avocați ai autopărării) până la implicarea activă, direct sau indirect, la cele mai monstruoase atrocități umane, dezlănțuite furibund la adăpostul ignoranțelor și lacunelor de educație sub ochii noștri (puternice cele trei scene violente care duc problemele intoleranței la extrem, în care excelează, la intensități diferite, Robert Brage – individual, în cel mai înverșunat monolog în care ne dezvăluie zguduitoarea scenă de cruzime de la marginea pădurii –, Ana Bumbac, Eva Cosac și Maria Moroșan – în grup, în scena de bullying virtual la care le invită Ileana Ursu,ce reușește apoi cu greu să țină piept urii ce pune stăpânire pe sufletul colegelor ei, neputând opri inevitabilul – și András Benedek în chipul celei mai inocente victime, care plătește cu viața mărturisirea sentimentelor neconforme cu norma (la capătul unui monolog trist și candid, rostit în șoaptă în limba maghiară). Munți de intoleranță ridicați în societate față de orice fel de minoritate, expusă fără drept de apel la oprobiu public, rămasă la bustul gol în fața gloanțelor schimbate mereu între instituții care-și încrucișează focurile în numele binelui majorității pe care o apără, precum școala, biserica, poliția sau guvernele. Autorități neimplicate, rău intenționate sau doar neputincioase care validează răul din noi (le întregește interesant chipurile complicității Ana Bumbac, coagulând atitudinile animalice de grup (!) atât ca reprezentant al poliției cât și în calitate de asistentă socială a unui liceu, confruntată în ambele ipostaze cu indivizi pe care trebuie să-i apere de acțiuni homofobe), strânse în jurul victimelor doar pentru a le valida tăcerile și a-i apăra de propriile obscenități (!).
Iresponsabilități rostogolite prin mocirla tot mai adâncă a unui psihosocial dens și încordat care îndeamnă zilnic la gesturi disperate (de la instalarea dorinței de a dispărea și intenția de a face rău, până la crime și suiciduri de care nu răspunde nimeni), până când războiul ce lovește țara vecină tulbură pacea zilnică a tuturor, acoperind cu iureșul unui conflict politic mult mai mare vacarmul unui cotidian înțesat de atât de multe probleme, din subsolurile căruia se străduiește să evadeze fiecare cum poate mai bine (punctează saltul Răzvan Bratu, însoțit de minunatul dans compulsiv al Alexandrei Bob!), înainte ca armele să se ridice amenințătoare între foști prieteni, siliți să se recunoască azi în chip de dușmani (excelentă scena care ne pregătește pentru final, ce-i are ca protagoniști pe Bogdan Iancu și Mălina Andreescu), înainte ca Ileana Ursu să iscălească scrisoarea-apel pentru străinul ce locuiește în fiecare, doar-doar vom putea opri bombele aruncate din nepăsare, indiferență, neacceptare, violență și ură, ce stau să explodeze fără milă peste noile granițe pe care nu mai prididim să le ridicăm iar și iar în și între noi.
Fragmente din noi ciocnite violent de fragmente din alții, întâlnite preț de o clipă, cea în care singurătățile din fiecare și-au slăbit vigilența, permițând infuzii de energie caldă în acest work-in-progress ce ține în priză toți actorii într-o poezie compulsivă, replicând la nesfârșit sindromul Tourette de care pare să sufere Dumnezeul ce permite atâtea disfuncții motorii și verbale în societatea de azi. Gesturi repetate involuntar și incontrolabil de toată lumea într-o atmosferă de larmă generală, destinsă uneori prin muzică, prin dans (punctează maximul coregrafic Tibi Zavelea și Alexandra Bob), culoare și ludic neîntrerupt, ce se strecoară abil prin exercițiile de actorie la vedere ale tuturor (se atrage mereu atenția asupra acestui cadru), învârtiți abil în scenă și surprinși în tablouri pertinente care mai relaxează atmosfera încrâncenată (corul bla-bla care deschide spectacolul, orchestra imaginară, dansul majoreților la partida de baschet, șirul de fete împletindu-și părul, corul colindătorilor, jocul monedei, etc.) făcând suportabil absurdul în punctele de maximă intensitate, fixând și înfierând totodată tarele noilor tipuri de traumă cu care se confruntă tinerii în societatea contemporană (excelentă scena în care fetele pun la cale bullyingul virtual, o radiografie-blitz a problemelor generaționale, mutate în și acaparate de online).
Poveștile unor suflete smulse prea devreme din cuib și devorate de căpcăuni în mijlocul pădurii narative, lăsate fără părinți, fără copii, fără iubiți, fără pace și fără îmbrățișare, sub amenințarea crengilor aspre care-și leagă încet brațele întunericului în jurul lor, în jurul fricilor lor știute și neștiute de neiubire, de nelumină, de neoameni, pretinzând atât de bine că nu mai știu cine sunt până uită de-a binelea cine-ar fi putut să fie. S-ar fi putut salva poate prin teatru, dacă n-ar fi fost și el ucis, simbolic, sub ochii noștri și strigătul sfâșâietor al bocitoarelor, în ceremonialul ce caută să însoțească microfonul și reflectorul pe ultimul lor drum, ca să nu mai fie auzite și văzute și de alții…
Rămâne doar locul în care ne-am întâlnit pentru procesiunea unei înțelegeri. Un loc în care nu am fost puși la zid pentru cine (descoperim că) suntem, un loc cu pereți albi, nesfârșiți, pe care ne putem scrie și noi istoria nou-nouță cu fruntea sus, așa diferiți cum suntem, un loc unde nu vor mai încăpea niciodată minciuni peste care să lipim timbre, etichete ori cuvinte care ard. Un loc în care trebuie luptat din răsputeri împotriva uitării, un loc în care să ne pierdem apoi iar prin baruri și să ne plimbăm fericiiți iubirile prin parc, un loc de spus și de scris cuvinte străine unui străin pentru a mai alina melancolia orașului lipit de suflet la sfârșit de ploaie peste scrisorile cu desene rupte dinăuntru.
„Corespondențe” pe texte de Yann Verburgh
Teatrul Metropolis
Regia: Eugen Jebeleanu
Scenografia: Velica Panduru
Foto: Andrei Gîndac
Cu:
Ana Bumbac, Mălina Andreescu, Robert Onofrei, Alexandra Bob, Răzvan Bratu, Robert Brage, Ileana Ursu, Eva Cosac, Georgiana Herciu, Tiberius Zavelea, Vlad Pânzaru, Maria Moroșan, Bogdan Iancu, András Benedek, Lise Dachary (video), Cheik Ahmed Thani, Idir Aitouche, Valentine Berthier, Melchior Burin des Roziers, Robin Condamin, Nicolas Ducourtieux, Manon Guilluy, Clément Mariage, Savério Moreau, Apolline Peccarisi, Elisa Pezeril, Marion Roussel, Clara Thibault
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment