Numai tăcerea poate stăpâni cu adevărat lumea.
În tăcere ne ascultăm sufletul, în tăcere învățăm să iubim, în tăcere definim, în tăcere provocăm, în tăcere ne luptăm, în tăcere ne rănim și ne vindecăm și tot în tăcere găsim soluțiile cele mai bune pentru izbândă. Și refugiul în fața oricărui pericol.
Fiecare vorbă nerostită este scutul împotriva zarvei lumii care nu ne-o poate astfel folosi împotrivă, în timp ce își ascute tot mai îndârjită alte și alte săgeți ale zgomotului, numai bune de aruncat către nevorbirea noastră, ispitindu-ne cu cleveteală, cu gălăgie, cu insultă, doar doar vom uita de vocea dinăuntru, ce nu știe și de cele mai multe ori nu are chef sau rost să se apere de toată hărmălaia de afară.
Este ideea ascunsă în spatele excelentului text dramatic al lui Witold Gombrowicz „Ivona, Principesa Burgundiei”, piesa al cărei personaj principal este de fapt o iscusită tăcere, de care se face vinovată (și responsabilă) Ivona, cea care, în ciuda destinului tragic scris abil sub ochii cititorului și spectatorului la limita absurdului, este singura forță cu adevărat transformatoare pentru evoluția tuturor personajelor.
Dezbrăcată de orice posibillitate de distragere a atenției, aruncată pe scândura austerei arene pătrate, prevăzută de jur împrejur cu doar cinci gradene pe care personajele, mereu toate la vedere, stau așezate (ingenios folosite treptele, de la o scenă la alta, pentru delimitări și ierarhii conversaționale!) și de unde intră/ies în scenă (căreia Vladimir Turturică i-a construit și un plafon pe măsură, uniform luminat, delimitând în oglindă simplu și pertinent vizual spațiul de joc, o cușcă imensă care-i ține pe toți laolaltă), montarea de la Nottara a regizorilor Andrei și Andreea Grosu e lăsată excelent în actoria goală, dezbrăcată abil de orice fel de zorzon (chiar și de costume, actorii fiind îmbrăcați casual, fără stridențe), fără niciun obiect de decor, un spațiu simplu și gol căruia Mihai Dobre îi imprimă muzical, prin doar câteva acorduri, ecoul unor nostalgii regale în care domnea odată ordinea rangurilor (ce urmează a fi dinamitate), făcând loc generos tăcerii-pretext a Ivonei, pe care se concentrează astfel mereu atenția. Ea devine o amorțire imperială a cuvântului, insinuată de refuzul participării la frivolitatea discursurilor și conversațiilor superficiale, o tăcere-privilegiu a rangului ei nobliliar, superior uman (fie el contextual, de scurtă durată, sacrificial), o tăcere-reper, mereu juxtapusă prin ingenioasa propunere regizorală peste zgomotul general, dar și peste larma interioară a fiecărui personaj în parte, tăinuită de cine știe când după fiecare stern, țâșnită asurzitor, în varii chipuri, prin câte o eliberare din strânsoarea cutiilor de rezonanță ce nu le mai suportă șuierul.
Soții Grosu s-au ocupat până la cel mai mic detaliu să individualizeze fiecare gălăgie printr-o muncă minuțioasă cu actorii, excelent angrenați în tărăboiul stârnit în jurul Ivonei și în egală măsură speriați de posibilitatea propriei tăceri, în care și-ar putea auzi gândurile personajele lor, plasându-le pe toate într-un spațiu al firescului, al contemporanului, reușind să impună, doar prin prestanța interpretărilor, atmosfera de curte a unei familii regale, fără timp și spațiu precis (piesa scrisă în 1936 nu are specificații în acest sens, păstrându-și lejer actualitatea în orice epocă și în orice context social și interuman în funcție de opțiunile celor ce o pun în scenă), ce-și poartă aroganțele la vedere la limita realismului cu teatrul absurd, asigurându-i mereu plauzibilul.
Drama psihologică se învârte în jurul principelui Filip, un Șerban Gomoi energic, extrem de flexibil (care impune personajului și impozanța rangului pe care-l poartă, cu toate calitățile și defectele lui, dar și firescul unui comportament masculin instabil, la limita bipolarității, a bărbatului confruntat cu provocările instinctelor lui de vânător, incitat de interzis și de nesupunere), mai precis a deciziei lui intrigante de a se logodi cu Ivona, fata pe care toți o consideră ciudată, molâie, lălâie, urâtă și enervantă, distrugând liniștea asfințitului ce urma să se aștearnă rutinant peste o nouă partidă de bridge a regelui Ignațiu și a reginei lui (Ion Grosu și Isabela Neamțu, antrenați perfect întru cârmuire prin cuvinte și comportamente meșteșugite de învăluire a supușilor și a situațiilor de la curte, în spatele cărora își ascund ipocrit intențiile și păstrează secretul poveștilor unui trecut întunecat, la care le-a fost complice și șambelanul – Dan Bordeianu -, încă fidel apropiat al cuplului regal, ce validează mereu cu bunăvoință calculată și atenție măsurată acțiunile lor).
Încăpățânarea Ivonei și indignarea generală față de posibila sa alegere au efect contrar asupra inimii, minții și comportamentului prințului, plictisit de jocurile tinereții și de activitățile civice și sociale în care este implicat, împingându-l să-și revendice zgomotos libertatea de a alege, incitat să încalce norme și legi pe care le consideră stupide, scoțându-și din minte părinții și apropiații.
Decizie cu care-și va șoca în primul rând tovarășul de hoinăreală prin ale tinereții (excelent acompaniat de golanul Chiril al lui Adrian Nicolae, îndârjit, puternic și efervescent, una dintre cele două importante achiziții recente ale Teatrului Nottara, alături de Tudor Cucu Dumitrescu), punând sub pericol atmosfera boemă în care ar fi putut continua să hălăduiască în calitatea lor de bărbați tineri, funcționali, mereu în căutare de ceva nou, așteptând să se întâmple ceva. Ceva categoric mult diferit de Ivona, precum ispititoarea Iza (Raluca Gheorghiu Culda) și cine știe câte alte asemenea domnițe-supuse din suita reginei, pe care este însărcinat, prin statutul său de principe, să le facă să viseze. Orice altă jună în afară de Ivona, singura care-l refuză, care nu primește să viseze la comanda lui, o Ivona însoțită autoritar-agresiv de cele două mătuși-gardian (Mihaela Subțirică și Crenguța Hariton), disperate să o arunce, cu tăcerea ei cu tot, în brațele oricui e dispus să le-o ia de pe cap, mătuși ce se străduiesc să țină piept bătăilor de joc la care sunt supuse în timp ce distrug cu înverșunare (dar și cu mult umor) orice sâmbure de stimă de sine ce ar putea fi plantat în sângele leneș al Ivonei, ce parcă refuză cu îndârjire însuflețirea. Inocența muțeniei ei aproape sacre are un singur apărător, cu nume predestinat (Inocențiu, al unui ingenuu Vlad Bălan), care n-o poate însă salva de fatidicul la care o condamnă lumea, într-o radiografie pertinentă a relațiilor interumane, a moștenirilor genetice, emoționale și comportamentale ce își așează recognoscibilul printre traumele pe care le contabilizează și le somatizează, identificând și construind răbdătoare cel mai puternic mecanism de apărare.
Un joc inițiat de prințul Filip al Burgundiei în care răul, scotocit inteligent de dramaturgul polonez prin interioarele fiecăruia și adus ușor la suprafață de regizorii Andrei și Andreea Grosu sub forma unor (auto)destăinuiri aproape terapeutice, se alchimizează poetic sub tăcerile pline de tâlc ale Ivonei, care-i incită și îi contaminează contrariant, pe fiecare în parte, cu o bruscă nevoie de lumină peste întunericul bine păstrat înăuntru.
Pentru că peste toți și toate tace Ivona imperialei Florinei Gleznea. Tace parcă împreună cu Dumnezeu, care și-a ciulit urechile anume parcă să asculte vorbele neauzite ale tuturor, stârnite de tăcerile ei. Tace absolut fascinant, maiestuos. Conduce jocul prin tăcerea ei asumată, complice la fiecare gând, la fiecare nerăspuns de tăcere pregătit pentru fiecare partener. Tace pe mai multe voci. Își dozează tăcerile împreună cu fiecare gest, conversând abil cu gesturile altora pe care-i contaminează cu încleștare (cea mai puternică și asemănătoare transformare în expresia corporală se produce în Chiril, excelent susținută de Adrian Nicolae), ținându-l mereu în șah pe tot mai precipitatul principe al lui Șerban Gomoi, provocat la reacții în lanț. Am urmărit-o pe toată perioada spectacolului, în care tăcerea ei tulburătoare, misterioasă și perfect revoltată urlă fără încetare prin încrâncenări ale trupului ce devine adesea aproape imobil (ca o stâncă de care se tot sparg valurile de energie prin care partenerii ei de scenă se pornesc cu înverșunare sperând să o doboare), încăpățânându-se spasmodic să țină larma pe dinăuntru, pe unde cotrobăie neîncetat după alte și alte motive care să-i păstreze iureșul pe sub piele, departe de urechile curioase deschise pâlnie către vulnerabilitățile din cele câteva cuvinte rostite, în timp ce ochii caută neobosiți, trecându-și tăișul, privire după privire, prin disprețul și furia din privirile celorlalți.
Un spectacol caustic despre teribil și frondă privite dinspre cele două capete ale puterii, exterioară și interioară, un perpetuum mobile emoțional cu un câine și o pisică, legați în sufletul nostru de același par, ce se fugăresc în cerc, la nesfârșit, conducând povestea spre deznodământul de nimeni neașteptat.
„Ivona, Principesa Burgundiei”. Florina Gleznea. Simplă, frumoasă, tăcută, străbătând în cerc limitele pătrate ale arenei iadului din fiecare dintre noi, înălțându-se către eternitate.
„Ivona, Principesa Burgundiei” de Witold Gombrowicz Traducerea: Olga Zaicick
Teatrul Nottara, Sala „George Constantin”
Regia: Andrei și Andreea Grosu
Scenografia: Vladimir Turturică
Muzica: Mihai Dobre
Foto: Andrei Gîndac
DISTRIBUȚIA:
Principele: Șerban Gomoi
Șambelanul: Dan Bordeianu
Iza: Raluca Gheorghiu Culda
Chiril: Adrian Nicolae
Regele: Ion Grosu
Regina: Isabela Neamțu
Mătușa 1: Crenguța Hariton
Mătușa 2: Mihaela Subțirică
Inocențiu: Vlad Bălan
Ivona: Florina Gleznea
Durata: 1h 45min
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment