Marii vizionari consemnați în istoria umanității sunt întotdeauna o combinație neobișnuită de fragilitate și forță. Sunt nebunii frumoși care au curajul de a visa și de a zbura, dar și puterea de a-și dezveli pieptul în care sălășluiește idealismul lor, dispus să se expună fără ezitare săgeților curioase și neîncrezătoare ale lumii, rezistentă la schimbare, cu arcul deja încordat pentru a-l străpunge precis, fie doar și preventiv, spre a nu zdruncina stabilitatea unei epoci cu noul și necunoscutul care pot țâșni de acolo și cărora nu va ști poate să le facă față.
Este și cazul Charlottei von Mahlsdorf (născută Lothar Berfelde la 18 martie 1928 la Berlin-Mahlsdorf, în trupul unui băiat delicat care s-a simțit dintotdeauna fată, astăzi una dintre figurile iconice ale comunităţii LGBTQ), care, profitând de pasiunea sa pentru colecționarea de obiecte din epoca Wilhelminiană încă de la o vârstă fragedă (ca ajutor al unui comerciant de bunuri second-hand curăța apartamentele evreilor deportați și, uneori, păstra articole pe care acesta nu le dorea, la optsprezece ani ajungând să adune deja cinci garnituri complete de mobilier de cameră), a dezvoltat o carieră în domeniul muzeal (și-a expus colecțiile mai întâi în Palatul Friedrichsfelde, pe jumătate distrus după al doilea război mondial, a lucrat apoi curator la Muzeul Märkisches și s-a specializat în aparate muzicale din epoca Wilhelminiană, iar în 1958 a preluat conacul Mahlsdorf, amenințat cu demolarea, spre a-l transforma în propriul spațiu muzeal) și a deschis, la 1 august 1960, Gründerzeit Museum în Gutshaus Mahlsdorf (conacul, adus la aspectul inițial din jurul anului 1815, a fost inclus în 1972 pe lista monumentelor istorice ale RDG, fiind considerat azi o mărturie importantă despre moșiile secolului al XVIII-lea și o dovadă remarcabilă de conservare a monumentelor private din Berlin). Muzeul s-a tot dezvoltat de-a lungul timpului, extinzându-se până la 23 de încăperi care adăpostesc, alături de piese de mobilier specifice epocii, ceasuri, costume, mașini de cusut, oglinzi, cuptoare și, mai ales, aparate muzicale (o mare parte din colecție a fost pierdută în 1974, când statul a încercat să intre în posesia muzeului iar Berfelde, confruntat cu cereri fiscale nerezonabile, a preferat să ofere colecția sa, piesă cu piesă, vizitatorilor!).
Povestea acestui personaj controversat, a cărui biografie este străbătută, ca de un fir roșu, de spiritul liber și provocator care i-a marcat existența (cel mai cunoscut travestit din Germania Democratică, el și-a pus conacul la dispoziția gay-lor din Berlinul de Est, neprimiți în locurile publice, devenind un punct de întâlnire popular pentru comunitate, binecunoscut în cercurile cinematografice și artistice), este subiectul piesei „Eu sunt propria mea soţie – Charlotte” a dramaturgului american Doug Wright, excelent tradusă și ingenios montată de Teodora Petre în spațiul din Gabroveni dedicat Sălii Studio a Teatrului Mic, care-l pune în valoare într-un one man show de zile mari pe actorul Gabi Costin.
De la difuzarea sa inițială pe și în afara Broadway-ului, piesa lui Doug Wright a câștigat numeroase premii importante în teatrul american, inclusiv Premiul Pulitzer pentru Dramă, Premiul Tony, Premiul Drama Desk, Premiul Drama League, Premiul Lucille Lortel și Premiul Literar Lambda pentru Dramă (în timp ce autorul german Peter Süß, coautor și editor al cărții lui von Mahlsdorf, a realizat o altă piesă, în limba germană, numită „Ich bin meine eigene Frau”, cu premiera în primăvara anului 2006 la Schauspiel Leipzig).
Controversele firești dintr-o istorie atât de zbuciumată (și de blamată) precum cea a Charlottei von Mahlsdorf sunt însă doar un pretext pentru a exploata dramatic și teatral un uman absolut fascinant, extrem de bogat, pe care Doug Wright l-a intuit și căruia i-a construit un discurs de o forță inimaginabilă (cred că e una dintre cele mai puternice monodrame scrise vreodată, contribuie teribil la această percepție și minunata traducere a regizoarei Teodora Petre), care își împlinește în magistrala interpretare a lui Gabi Costin, extrem de inspirat distribuit în acest rol, scopul oratoric, instigând, șocând, amenințând, lovind, mângâind și îmblânzind audiența în mod repetat, însoțind-o cu multă grijă în caruselul emoțional în care se lasă el însuși purtat în sus și în jos, în timp ce-și protejează blând și delicat personajul.
Teodora Petre îl poartă cu maximă responsabilitate pe Gabi Costin prin epoci, în timp și în spațiu (chiar și la propriu!), mai ales că ele sunt intercalate anume în text în afara unei ordini cronologice (căderea Zidului Berlinului, al doilea război mondial, anii ‘90, etc. – excelentă ideea ceasurilor deșteptătoare atârnate de tavan, care surprind metaforic diverse ore-martor din autobiografia Charlottei), decupând cu maximum de atenție și folosindu-se de proiecții video la limita documentarului (care îl au protagonist pe același Gabi Costin), bucăți intime, educaționale, sociale, istorice, media, politice și profesionale din puzzle-ul vieții doamnei von Mahlsdorf. Sunt aduse ingenios laolaltă în confesionalul absolut fascinant de care are parte spectacolul elemente de autoritate din exterior, menite să contextualizeze și să prindă în repere temporale și evolutive (deasupra tuturor mărturisirilor predomină, aproape imperativ, corespondența cu Doug, dramaturgul însuși, invitat împreună cu noi la curiozitate, ce-i permite reglajele fine prin care uzează și abuzează de nevoia și dreptul de a comanda, la rându-i, noua ordine a lumii, printr-o apărare impecabil construită la nivel emoțional-argumentativ). Poruncile astea venite mereu din afară, din toate părțile, îndemnând la supunere oarbă, creează rotund atmsofera inhibitivă, claustrantă, coercitivă, pe alocuri dictatorială, specifică scenei din spatele Cortinei de fier, trasă atent peste libertățile individului și comunității, mai ales peste cele de expresie, înăbușite de vocile care i-au răsunat întotdeauna amenințător în cap, ce invită la revoltă și revoluție, punctual marcate nu doar ca să contextualizeze dar și să-și demonstreze puterea de transformare asupra eroului vizionar și asumat, mereu instigat și incitat, gata de încă o frondă sau de vreun curaj nebun, în câte un tablou teatral savuros în care actorul jonglează priceput cu foarte multele personaje ce-i sunt puse în cârca niciodată obosită de povară (impecabil turul de forță pentru un spectacol extrem de dinamic de aproape două ore) care-i populează intruziv afectivul și cărora le dă vremelnic viață, uneori doar prin câteva replici abil plasate, ce-și pun decisiv amprenta asupra evoluției personajului său și-i construiesc robust istoria (deja trăită). Toate într-un melanj artistic-documentar de toată frumusețea, pe care Gabi Costin îl construiește cu infinită sensibilitate și duioșie, uneori fin, subtil, discret, cu maximum de grație, alteori intransigent, dur, autoritar, cu luciditate și chiar surprinzătoare încrâncenare.
Charlotte a lui, o „ea” cu mare îngăduință, cel mai excentric produs al războiului rece, îți devine foarte repede cel mai bun prieten. Gabi Costin se preocupă senzațional să construiască relații cu fiecare spectator în parte, fixându-le privirea și trăgându-le-o categoric înăuntru, sub șiragul ei lung de perle dispus să se așeze tovărășește pe după fiecare grumaz luat părtaș în fiecare schimb de priviri ochi în ochi, sub care îi ia pe toți complice, îndeaproape, la acțiunile peste care imprimă un captivant prezent continuu, justificând mereu abil tonul confesional și vorba ei dulce, germană, cu accent graseiat și minunat înțesată de bijuterii lingvistice (foarte bogate în nuanțe multele cuvinte germane păstrate prin traducere și inserate intenționat în monologuri care forțează delicios gramatica și semantica deopotrivă, asigurând o superbă muzicalitate textului și individualizând-o credibil pe Charlotte, cea cu un fin simț al umorului, iubire necondiționată față de oameni și pasiune infinită pentru obiectele pe care le colecționează, între atât de multele voci cărora le dă diferit glas Gabi Costin).
Excelente opțiunile de individualizare ale celor două spații de joc, cu miresmele Ioanei Pashca, care semnează pertinent scenografia și lighting design-ul, făcând mai întâi (sus) schița unui muzeu al amintirilor vivante, delimitat inițial de pereții de franjuri de perle asortate cu cele de la gâtul Charlottei, între care se ridică frumos colbul așezat pe cuferele de amintiri vivante, cu mobile miniaturale și instrumente muzicale vechi, extinzând apoi abil spațiul muzeal (jos, în pivniță) către un lăcaș al întâlnirillor de suflet, al iubirii și împărtășirii într-un club intim, prohibiționist, un loc tainic de refugiu, de autentic, de afirmare a identității și de libertate, fie ea și controlată, în care pot fi urlate în șoaptă, la lumină mică (minunat eclerajul în ambele spații), departe de urechile curioase ale autorităților (intercalate din când în când prin interogatorii), toate emoțiile cu care se confruntă tinerii tăcuți ai Berlinului dinspre partea de Est a Zidului, ce simt nevoia să-și facă auzită vocea sub oblăduirea blândă a Charlottei, care a pătimit multe ca să ajungă să-i adune și să-i lase să vorbească liber unii cu alții, și măcar din timp în timp preț de câteva ceasuri (din nou, excelentă ideea timpului limitat de ceasurile deșteptătoare!).
Un drum inițiatic parcurs demn de un vizionar care se respectă, dând valoare aproape sacră straielor ei stranii de tanti-travestit, aproape călugărești, cărora le învârte priceput poalele prin tot spațiul de joc (extrem de solicitant rolul și la nivel de mișcare, foarte bine dirijată de Alina Petrică, unde actorul, în ciuda unui fizic robust, se dovedește uluitor de flexibil și adesea ușor ca un fulg, plimbându-și cu candoare tiptilul pe claviatura strecurată deștept de Cezar Antal sub tălpile lui neobosite, între capetele acordurilor conclusive pe care burduful acordeonului nu uită să le sloboadă prin fiecare ancie la începutul și sfârșitul frazelor muzicale, fixând în urechea sufletului un spațiu și un timp al poveștii.
Lăsând loc generos temei mari a supraviețuirii într-un cotidian tot mai aglomerat și mai zgomotos, în care șoapta Charlottei, murmurată curat din sufletul unui băiețel neînțeles aruncat după război într-o lume mult prea dură (căreia i-a făcut nesperat de bine față!) riscă să nu se mai facă auzită decât pe ultimele cărămizi din zidul dărâmat al Berlinului pe care a rămas scris simplu: „Arta supraviețuiște. ”.
„Eu sunt propria mea soţie – Charlotte” de Doug Wright Traducerea: Teodora Petre
Teatrul Mic Bucureşti, Sala Studio
Regie: Teodora Petre
Scenografie și lighting design: Ioana Pashca
Mișcare scenică: Alina Petrică
Muzică originală: Cezar Antal
Video: Gabi Costin
Foto: Andrei Gîndac
Distribuţia:
Charlotte: Gabi Costin
Durata: 1h 50m
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment